Mărturiile unui tată: Încă nu-mi iubesc al doilea copil așa ca pe primul. Voi putea oare?

Mărturiile unui tată: Încă nu-mi iubesc al doilea copil așa ca pe primul. Voi putea oare?

Nașterea unui copil aduce mari schimbări în viața de familie, iar soții trebuie nu doar să dobândească abilităţile necesare creșterii copilului, ci să învețe să interacționeze cu toți membrii familiei în condiții noi. În pofida faptului că nașterea copilului este un eveniment de bucurie, în viaţa familiei apariția unui bebeluș este şi o mare tensiune. Prezentatorul din România, Dan Cruceru, a publicat recent o postare pe blogul său unde relatează despre prima perioadă a vieții de părinte.

„Nașterea nu aduce doar sclipici, nu aduce doar bucurie, doar zâmbete necontrolate. Nu aduce doar îmbrățișări, doar cupluri ce plutesc pe norișori. Puțini părinți își recunosc problemele de început. Cam toți se ascund în bulă, se mint că sunt complet fericiți, că se simt senzațional. Ei bine, eu nu m-am simțit senzațional nici la primul și nici la al doilea copil. Ba acum îmi e chiar mai greu decât la primul. Și am să vă povestesc franc și asumat.

La primul copil, îmi făceam griji de care acum râd. Dar, pentru mine, atunci erau importante. Și eram entuziasmat, dar și plin de întrebări, în același timp. Dacă voi fi un tată bun, dacă sunt pregătit, dacă ne vom descurca, dacă îi voi putea face baie bebelușului, dacă noi vom mai exista precum cuplu.

Râd de toate întrebările astea din urmă cu 7 ani pentru că, între timp, am găsit răspunsuri la toate. Cu răbdare, în ani. N-a fost ușor. Dar am trecut peste toate. Împreună. Am greșit mult, am reparat, am reconstruit. Am învățat. Și continuăm să învățăm. Dar suntem ok.

În privința apariției celui de-al doilea copil, mă confrunt, însă, cu probleme absolut noi. Și vi le voi recunoaște sincer, cu toate că unii dintre voi poate nu le veți înțelege.

O MARE PROBLEMĂ

Sufletul meu este atât de plin de dragostea pentru fiică-mea, încât nu simt că îl iubesc și pe băiețel încă. Îmi este drag, îmi place să-l țin în brațe, să-l alint. Dar nu-l iubesc. Încă.

Și la fiică-mea a fost la fel. Dar ea a apărut pe un teren gol și l-a cucerit imediat. Era o cantitate imensă de dragoste, acolo, neoferită nimănui.

Acum e altfel. Nu simt același lucru și pentru băiețel. Sunt sigur că îl voi iubi și pe el enorm. Evident, dacă voi petrece și cu el la fel de mult timp cât i-am oferit Sophiei. Dar nu încă.

Dragostea tatălui, cred eu, apare în timp. Nu e ca la mamă, a cărei dragoste crește inconștient odată cu burtica. Tatăl nu îl știe pe bebe înainte de naștere. Are nevoie de mai mult timp, are nevoie de acomodare. Deci, cred eu, bărbații care spun că își iubesc copiii din prima clipă nu sunt sinceri cu ei. Își ascund temerile, nesiguranța, sub copertina poleită a fericirii aparente.

Eu recunosc că mai trebuie să treacă timp. Sper să nu mă judecați. Ăsta e adevărul meu.

Plus că simt oarecum că trădez dragostea oferită fetiței. Știu, aici chiar sunt puțin dus cu capul. Dar sunt sentimentele mele și acum sunt la ora de terapie. Cu voi. Care sper să mă încurajați. Mi-ați oferit mii de like-uri pentru momentul nașterii băiețelului și vă mulțumesc.

Dar nevoia mea reală este să mă învățați cum să-mi împart iubirea între cei doi copii. Cum să fac să-i ofer la fel de mult băiețelului, în condițiile în care fetiței i-am oferit totul, acel enorm peste care nu poate fi nimic mai mult.

Deci cum? Cum fac să-l iubesc și pe băiețel la fel de mult? Voi putea vreodată?

FIICĂ-MEA A FĂCUT DEJA PRIMA CRIZĂ DE GELOZIE

Ei, asta e o altă mare problemă. În prima seară, când mami a rămas în spital cu bebe, Sophia a plâns. Mult de tot. Nu se despărțea de maică-sa, nu adormea nici câteva ore mai târziu.

Am citit destul de mult despre crizele de gelozie ale frățiorilor mai mari. Teoria e, însă, una. Lacrimile de pe obrajii ei au fost realitatea dură.

Am îmbrățișat-o, i-am declarat toată dragostea noastră. I-am povestit. Mult. De două zile tot discutăm, dar, acolo, adânc în sufletul ei, a apărut gelozia. E un sentiment pe care nu l-a mai trăit. Și, deși chiar ea încearcă să înțeleagă și să accepte noua situație, inconștientul acționează. Și apar lacrimile. Sau tristețea.

Voi stați mai mult cu bebe! Ne-a reproșat asta, cu o durere sinceră. Și iar am povestit. Și iar i-am spus cât de mult o iubim.

Eu am coșulețul plin cu dragostea voastră! Coșulețul lui bebe este, însă, gol și de aceea stați mai mult cu el! Asta a fost explicația ei, după toate discuțiile. Deși încercăm să petrecem mult timp și cu ea. Se pare, însă, că ea observă și cea mai mică diferență.

E un copil tare emotiv. Și își exprimă public emoțiile. Se exteriorizează. Și ne bucurăm că o face. Pentru că ne spune tot. Dar acum… acum e o situație dificilă pentru noi.

Cumulată și cu problema mea, cu împărțitul iubirii, nu stăm tocmai pe roze. Da, suntem fericiți. Avem un bebe nou, un copil nou și minunat. Dar, avem acum și un sac de griji noi. Grele.

Le descurcăm noi, le rezolvăm. Că n-a murit nimeni. Dar cred că e important să vorbești despre ele și să ceri sfaturi. Indiferent că te cheamă Dan, Taticool, sau oricum altcumva. Căci altfel, în timp, pot apărea sechele. Fie în cuplu, fie în sufletele copiilor.”

Sursa: taticool.eu

Adaugă comentariu

Închide