Opinie: Nu mai creșteți genii, ci copii fericiți!

Opinie: Nu mai creșteți genii, ci copii fericiți!

Copilul meu nu știe să arate masa, tabloul, peretele, nu știe să numere și nici să indice animalele după desene, cum fac alții. Am început să facem lecții, dar el îmi smulge pixurile și le bagă în gură. Are 1 an și 8 luni”. Așa suna o postare dintr-un grup de mămici. Întâi mi-a smuls un zâmbet amestecat, de amuzament și compasiune, apoi m-am regăsit total în ea. În tumultul și spaima pe care le ascundea. În frica de a-ți ști copilul diferit, mai prejos, incapabil.  Astfel și-a început o postare pe blog Ioana Marinescu, fondatoare blogului tematic despre copii și părinți – pisicapesarma.ro. E o opinie foarte interesantă și credem că ar fi de folos multor părinți care își fac griji privind capacitățile picilor lor, de aia în continuare vedeți ce a mai scris bloggerița și mama.

Dacă eram atunci lângă mămica respectivă, i-aș fi arătat poze și filmări cu Ana de acum și i-aș fi povestit de Ana de atunci. I-aș fi spus cum e Ana de acum dacă o compar cu colegii ei și cum e Ana privită în minunăția și unicitatea ei. Aș fi îmbrățișat-o și i-aș fi spus ce îmi vine să le spun tuturor mămicilor. Mie de acum 8 ani și mie din momentele de frică: Lăsați comparațiile, tabelele și schemele! Lăsați evaluările și testele! Creșteți copii fericiți! Creșteți copii curioși! Creșteți copii unici!

Ana nu s-a ridicat niciodată de zăbrelele patului, nu s-a prins de mobilă și nici nu a mers ținându-se de obiecte. Nu a mers de-a bușilea decât aproape de un an și nici atunci nu s-a dat în vânt. A mers singură la 1 an și 3 luni, fără să aibă vreodată vreo problemă medicală. Dansa pe loc în scaun și îi jucau ochii în cap la orice stimul. Întindea mâinile curioasă după orice și avea metodele ei să ajungă la ce voia, fără să aibă nevoie să se deplaseze. I-am luat pantofi cu talpă ortopedică la 8 luni. Nici nu vreau să știu cât a râs pediatra atunci când am sunat-o să o întreb ce marcă ar fi mai potrivită. Am dat o avere pe ele și le-am dat mai departe noi-nouțe. Am făcut exerciții de tot felul, scheme citite pe net, artificii, păcăleli. Rezultat zero.

Ana a vorbit aproape de 2 ani, dar exprima mai mult decât o mie de cuvinte. Râdea cu toată fața, vorbea din ochi și se făcea înțeleasă imediat. Din momentul în care a legat cuvintele și până azi, nu îi mai tace gura nici sub amenințare. Am făcut cu ea tot felul de exerciții, repetam cuvinte obsesiv și o puneam să zică după mine. Mutra ei îmi arăta cam cât de tare o interesau eforturile mele.

Citeam și eu pe vestitele forumuri, bunicuțele Facebook-ului de azi, de copii care numeau toate animalele, obiectele din casă, piese vestimentare și toate gradele de rudenie, încă de la un an. Eu ieșeam cu Ana afară și priveam copacii, rațele, florile, copiii. Ne jucam la leagăne și la groapa de nisip. Culegeam  frunze și castane. Îi citeam povești de la câteva luni și o vedeam fascinată de pagini, de culori și cuvinte. Cum e și acum. Refuza să facă precum pisica sau câinele, în schimb îi plăcea la nebunie să ragă precum leul și se amuza teribil când noi ne prăpădeam de râs la Oaaaaaaaaa-ul ei fioros.

Nu am avut niciodată succes la ea cu scheme repetitive și chestii din categoria “trebuie bifate”. Nu știa să arate becul, tabloul, scaunul, în schimb își dirija bunicile și le dădea intrarea pe rând la cântece, de când avea 7 luni.

Nu punea cercurile pe băț în ordinea mărimii, dar stătea fascinată ore în șir să privească un spectacol sau un concert, de când era foarte foarte mică. Nu au interesat-o literele și cifrele, în schimb făcea combinații abramburistice de culori, forme și texturi.

Acum, la aproape 9 ani, se adaptează greu la rutină și rigoare. Scrie mai încet decât toți colegii ei, nu pentru că nu ar ști, ci pentru că găsește mereu ceva mai captivant și pentru că tot ce „trebuie” o plictisește teribil. La dictările de acasă scrie colorat, fiecare cuvânt cu alt creion, poreclește obiectele de școală, cărțile și caietele. Temele care implică imaginație – compuneri, desene, colaje sunt favoritele ei. Când e vorba de exerciții repetitive, mai ales de matematică, o apucă brusc foamea, setea, somnul. Caută mereu să găsească portița, excepția, modul în care poate sparge tiparul, în care poate rupe rutina.

Ana e un copil în afara normelor și așa sunt mulți copii din generația ei. Unii sunt dificili și greu de îmblânzit, dar creativi și sensibili. Nu știu să arate becul, să latre precum câinile sau să reproducă numerele de la mașini la 1 an sau 2. Nu scriu frumos și nu stau smirnă în bancă în clasele primare. Nu acceptă să le închizi gura, dar ascultă argumente și explicații. Sunt greu de crescut, mai ales pentru “lume”, dar foarte ușor de iubit.

Mămici, aruncați la coș tabelele, laudele de pe forumuri și grupuri și comparațiile cu băiatul lui Gigel de la patru. Aveți încredere în copiii voștri! Dați-vă voi după ei, nu le cereți lor să se schimbe după cerințe de acum 20 de ani. Acordați-le credit și lăsați-vă surprinși! Creșteți copii fericiți!

 

Foto simbol: Depositphotos

Adaugă comentariu

Închide