Poveste: Aventura unei frunze de toamnă

Poveste: Aventura unei frunze de toamnă

A fost odată, tare demult, un împărat bătrân, care avea numeroși slujitori voinici ca ursul și tari ca piatra. Aceștia își asumau răspunderea asupra unor sute de copile care mai de care mai blande și mai frumoase. Omenii încă demult pe acest bătrân împărat l-au numit Copac, pentru că stă de veghe toată noaptea, iar toată ziua îi adăpostește pe toți trecătorii lăsându-i să stea la umbra frunzelor care erau copilele. Slujitorii, după iscusința lor, aveau nume de Ramuri. Toți aceștia formau împreună un singur copac cu multe ramuri și cu frunze, un copac bătrân, de neîntrecut la numărul anilor.

Ziua era tot mai zglobie și copacul juca diferite jocuri cu ramurile și frunzele care trăiau în liniște și pace. Într-o zi se năpusti asupra lor un vânt tare și puternic de spărgea ferestrele oamenilor și ridica în slavă hârtiile și praful de pe drum. Atunci, copacul tată-împărat chemă toate frunzele și pe toți slujitorii și le spuse:

- Dragii mei copilași, suntem aproape în pragul despărțirii, vântul suflă aspru spre frunze fără pic de milă. Nu se știe care dintre voi va așterne un covor de rugină și nici nu se știe care va avea mai multe zile. Eu, ca tată, vă sfătuiesc să nu umblați de colo-ncoace, ci țineți-vă de frunza mamă și aveți grijă să nu vă dezlipiți de ea.

Vorbele împăratului sunau tare și zgomotos: se auzea cum vântul trece prin el ca o sabie, se vedea cum tremura și cât pe ce era să se aplece la pământ cu toată împărăția. Dar să lăsăm asta pentru mai târziu și să vedem ce s-a întâmplat mai departe. Mezina, o frunză cam neascultătoare, dar totodată grijulie pentru împărățiile din jur, se strecură pe sub ramuri și o luă din loc prin vecini să vestească de sfaturile bătrânului. Merse ce merse din loc în loc și mai vestea pe câte un împărat care îi ieșea în cale de primejdia și nenorocirea ce avea să urmeze. Unul dintre împărați o opri din drum și o luă de mână zicându-i:

- Draga mea copilă, dulce și blajină, am aflat ce vremuri vor veni, dar de asta nu-ți face griji și să nu-ți fie teamă. Să știi că va veni toamna. Fata-frunză făcu niște ochi mari și își închipui că toamna este un monstru, o stafie, o sperietoare de ciori, ori un cântec, un leagăn, un copil...
- Ce-ar fi să-l întreb cum e toamna?, își zise frunza. Și hotărâtă de acest lucru prinse curaj si spuse:
- Bătrânule unchi, ce este toamna?
- Toamna este a treia fiică a anului ce coboară din înaltul cerului să-și aștearnă trena ei de culoare galben-brun-arămie, trena fiind, voi, frunzele care veți așterne un covor de rugină peste întreaga natură. De cum sosește de pe dealuri, începe a stropi cu mănunchi de ciumăfăi, natura udă, dând pentru ea cularea ei simbolică de toamnă. Atunci soarele va coborî spre asfințit. Răcoarea va brăzda întinsul și deodată sămânța se va scutura, frunzele îngălbenite se vor desprinde de pe ramurile copacilor și se vor cufunda într-un somn adânc pentru totdeauna.

Bruma rece și vântul sturlubatic sunt prieteni nedespărțiți ai toamnei. Împreună vor sălta frunzele în sus până în înaltul cerului, iar apoi le vor lăsa din nou pe pământ. Voi vă veți apleca în fața toamnei părăsind copacul definitiv, tatăl care v-a susținut atâta timp în adierea vântului slab. Dar pentru oamenii vrednici, toamna este ca o pagină din cartea vieții care își aduce roadele ei cu ea. De cum o zăresc se apucă cu grijă să-i culeaga veșmintele cum sunt: perele, merele, nucile, gutuile pentru care au muncit tot anul. Dar toamna nu este mai prejos căci ea e mândră și fericită de vrednicia lor și de aceea le acordă toată încrederea și speranța ei.

După câteva secunde, din fantezia povestirii fata-frunză făcu ochi mari și galbeni ca semn de dezmorțire, îl salută cuviincios pe bătrânul copac, îi spuse „la revedere” cu un glas stins și subțire, și se îndreptă iute spre casa părintească. Ajunsă acasă fu întrebată pe unde a umblat, iar ea, cu lacrimi în ochi, istorisi tot ce i s-a întâmplat. Cum termină, se uită pe dealuri și frumoasa toamnă se apropie de ea.

Fructele îi țineau trena, coronița de flori stralucea din ce în ce mai tare, în calea ei se așezau frunze. Dar, în sfârșit, ajunse la tatăl împărat și cu încuviințarea lui luă toate frunzele-copilele și le duse cu ea, rămânând în urmă dorul părinților, lacrimi amare, pustietate, iar înainte frunze ce se roteau în jurul toamnei. Doar o urmă a mai rămas, o lacrimă de frunză și roua ce se așeza pe copacul împărat. El urma să stea de veghe.

 

Sursa: qbebe.ro

Adaugă comentariu

Închide