Mobilat

Drama unei femei care a pierdut totul... în afară de speranţă

Drama unei femei care a pierdut totul... în afară de speranţă

Acum șase ani eram o femeie fericită. Aveam un soț cu care mă împacam de minune și o fetiță de trei ani, duioasă și înțeleaptă. Totul s-a schimbat în ziua când am aflat că copilița noastră are leucemie.

Un an de zile ne-am luptat pentru viața ei. Pe atunci nu se organizau acte de colectare a banilor pe rețelele de socializare, iar medicina nu era atât de avansată, așa că am încercat cu puterile proprii s-o ajutăm. Nu am putut. După un an de chimioterapii, analize, lacrimi și deznădejde, fetița mea a plecat la Domnul. În ziua când a murit, stăteam lângă ea și o țineam strâns de mânuța ei slăbită, în timp ce ea era în agonie. Se chinuia. Când au văzut asta, medicii m-au scos cu forța din salon, iar în locul meu s-a așezat soțul. Peste o jumătate de oră, fetiţa noastră nu mai era cu noi…

Deși de la moartea fiicei au trecut cinci ani, ea trăiește în inima mea. An de an, la ziua ei de naștere încerc să îmi imaginez cât de mare ar fi crescut. Azi probabil ar fi fost la umărul meu. O visez uneori – mlădioasă, cu ochi căprui și părul lung și cârlionțaț. Atât de mult iubea când îi împleteam părul în multe cosițe, iar atunci când a rămas fără podoabă capilară din cauza chimioterapiei a plâns mult… până i-au secat lacrimile.

Peste jumătate de an de la moartea fetiței noastre, mi-am pierdut și soțul. Evenimentele ultimului an și mai ales faptul că fetița a murit practic în brațele lui, l-au schimbat enorm. A început să bea, aproape zilnic, și cel mai grav era că în starea asta urca uneori la volan. Am încercat din răsputeri să îl ajut cumva, dar alcoolul i-a luat viața. A făcut accident rutier într-o noapte, în timp ce gonea cu peste 100 km la oră.

Nu vreau să povestesc cât de greu mi-a fost după aceea. Eram o femeie tânără, de numai 26 de ani care se ofilea pe zi ce trece. Începusem chiar să încărunțesc. Nimeni și nimic nu mă putea ajuta. Orice nu aș fi făcut, totul îmi amintea de ei: pe aleea aceasta mă plimbam des cu fiica, colo am fost cu soțul la aniversarea unei bune prietene... Era prea mare presiunea psihologică așa că am hotărât să plec unde mă “vor duce ochii”.

Și “ochii m-au dus” în Italia. O prietenă de-a mamei, stabilită de câțiva ani acolo, știindu-mi durerea, s-a oferit să mă ajute. Așa că la scurt timp, m-am pomenit badanta unei bătrâne senile de peste 90 de ani, de la care am fugit peste o lună, fără a aștepta să fiu achitată. În următorii doi ani, am schimbat alte două locuri de muncă, până am ajuns în familia viitorilor mei socri, o pereche de bătrânei trecuti de 70 de ani. Acolo l-am cunoscut pe fiul lor, un celibatar trecut de 40 de ani, care era deseori plecat în misiuni prin Africa de Sud. Nu vreau să mă justific, dar de la moartea fiicei și a soțului trecuse ceva vreme, iar eu simțeam că mi se duce viața pe alături. Am început să accept avansurile italianului, să ieșim în oraș în zilele mele libere, iar la scurt timp între noi doi s-a înfiripat un firicel de dragoste. Era o altfel de dragoste decât cea pe care am simțit-o cu soțul meu, dar, nu pierdeam nimic. Eram o văduvă încă tânără și fără obligații.

Am rămas însărcinată, fără a ne oficializa relația. Pe perioada sarcinii m-am simțit ca o prințesă. Au italienii un fel aparte de a curta femeile, și mai ales pe cele care le poartă sub inimă copilul. Cu toate acestea, am început să am stări de anxietate, de tristețe, dureri abdominale, greaţă, ameţeli. Eram mereu nervoasă, plângeam și aveam senzația că îmi pierd și fiul, la fel ca și pe fetița mea. Schimbările mele bruște de dispoziție și stările de rău nu au trecut neobservate de membrii familiei lui. Abia atunci, ca să mă justific într-un fel, le-am povestit drama prin care am trecut, lucru pe care nu l-am făcut niciodată anterior. Nici prin cap nu mi-a trecut că nu am făcut nimic altceva decât să îmi scriu sentința. Până să nasc, am fost dusă pe la doctori și diagnosticată cu disfuncție neuro-vegetativă, monitorizată și tratată cu calmante.

În ziua când am născut, nu mi-au dat copilul, iar acest lucru a agravat și mai mult starea mea. Am înțeles mai târziu, că în Italia este foarte strictă chestia asta, iar asistenții medicali știu foarte bine să își facă treaba. A urmat depresia post natală, câteva internări alternate cu şedințe ale  psihologului și o monitorizare permanentă din partea medicilor, dar și a socrilor.  

Zilele trecute fiul meu a împlinit un anișor, dar și acum prezența mea în viața lui este limitată. Tatăl lui i-a angajat două bone de origine marocană, care nu fac nimic altceva decât să îi hrănească și să îl adoarmă. Copilul meu crește ca la carte – dolofănel și frumușel, dar este lipsit de afecțiune părintească, în timp ce tatăl lui continuă să ducă modul de viață pe care l-a avut până la întâlnirea cu mine. Cât despre mine, toți cred că sunt o nebună, deși eu fac tot posibilul că să le demontrez că sunt o femeie sănătoasă mintal, care vrea să își crească copilul în dragoste. Încă nu mi-a reușit. Dar eu nu cedez. Va veni ziua când copilul meu îmi va aparține mie în totalitate.

Foto simbol: mirror.co.uk

Adaugă comentariu

Închide