O mamă ne-a dezvăluit cum a depășit pierderea copilului și că este fericire și după o astfel de tragedie

O mamă ne-a dezvăluit cum a depășit pierderea copilului și că este fericire și după o astfel de tragedie

Alexandra Oselschi are acum 2 băieți, dar ne-a dezvăluit că este mamă a trei băieței, dintre care unul este înger, deoarece și-a pierdut primul copil la câteva zile de la naștere. Mămica a decis să-și împărtășească povestea cu cititorii Odoraș spunând că ar vrea astfel să le spună părinților care au trecut printr-o tragedie similară că pot fi fericiți, dar memoria copilașului pierdut mereu va rămâne cu ei. Alexandra a ținut să ne împărtășească reflecțiile sale, născute din experiență proprie, pe tema: „Există fericire după ce ți-a murit un copil?”.

În ianuarie 2010 m-am căsătorit. Înaripată de dragoste și plină de entuziasm, aveam dorința firească de a deveni părinți. În luna aprilie țineam deja în mână un test pozitiv și eram în culmea fericirii. Sarcina a decurs bine, cu toate rezultatele, la toate controalele - bune, iar pe 15 decembrie aveam estimată nașterea. Am născut abia pe 28, după 8 zile de monitorizare medicală (evidența spitalizată este obligatorie după 40 de săptămâni de sarcină). Peste 33 de ore de la naștere băiețelul meu a murit, pentru că atât de bine am fost „supravegheată”, încât nu au depistat complicațiile apărute de la supra-termen, chiar sub nasul lor.

În toate aceste ore de viață am așteptat să mi-l aducă, deoarece era în terapie intensivă, am așteptat să îl vad. I-au interzis soțului și mamei mele să-mi spună că se simte rău și mă asigurau ca totul este bine... Mi-au zis ce s-a întâmplat abia peste 12 ore de la deces, când expertiza medico-legală era deja făcută și familia mea organizase deja funeraliile. Nu mi-au propus să-l văd, nu mi-au adus vreun specialist care să mă ghideze cumva emoțional, dar totuși au găsit o soluție - după vreo 15 minute de răcnete disperate pe care le-am trăit, mi-au administrat niște calmante atât de puternice încât parcă am înghețat, m-am liniștit, și am trăit următoarele câteva ore ca spectator hipnotizat, trează, dar indiferentă, de parca toate nu mi se întâmplau mie. Când m-am trezit, am început să sufăr atât de mult, atât de intens, atât de dureros, pentru că mi-a murit băiețelul, pentru că putea să trăiască, pentru că am pierdut tot ce înseamnă maternitate, pentru că nici măcar nu mi l-au arătat, nici măcar nu m-au lăsat să-l plâng...

Această suferință era alcătuită din atâtea componente că la un moment dat am crezut că gata, nu mai fac față... Eram atât de obosită de suferință, de toată nedreptatea, dar și de modul cum o interpretau cei din jur, de falsitatea oamenilor care vin cu sfaturi, cu consolări, cu vorbe „înțelepte”, care de fapt uneori, chiar îți fac și mai rău... La un moment dat m-am întrebat: „Mai pot trăi? Cum să trăiesc după ce am căzut atât de tare? Cum să pot trăi fără copilul meu? E posibil să mă mai bucure ceva? Ce ar mai putea să-mi aducă vreun zâmbet când pentru toată viața am rămas cu gândul cum era, cum putea fi? Ce fel de fericire aș mai putea trăi când știu că undeva este mormântul puișorului meu mic și suflețelul lui e undeva în cer, iar eu nici măcar nu l-am ținut în brațe după ce am așteptat 42 de săptămâni...

La 7 ani distanță, mai am întrebări, sufăr în continuare, dar am învățat un lucru: să trăiesc cu durerea! E posibil! Se învață greu, dar se poate! Ba chiar poți fi din nou fericită! Durerea din suflet este ca un handicap fizic, dacă ar fi să facem o comparație, doar că e în interior. O mamă care merge la mormântul copilului ei, plantează flori, întâlnește băiețeii născuți la sfârșitul lui 2010, se gândește mereu că așa ar fi fost și al ei... ar fi mers la școală și acum l-ar fi ajutat cu temele de acasă... astea toate puteau fi, dar nu sunt. Cu sufletul ghem și plin de durere, am început să vreau să trăiesc, am început să vreau mai departe să fiu mamă, să-mi doresc frățiori pentru îngerașul meu, am început să merg, „șchiopătând” cu sufletul spre fericire.

Peste aproape doi ani am născut un băiețel, pe care l-am ținut în brațe din primele clipe. 5 zile și 5 nopți pur și simplu nu am dormit, mă temeam să închid ochii, asta însemna să nu-l văd, iar pentru mine să nu-mi văd băiețelul era o durere atât de cunoscută... Încă peste 3 ani și puțin am mai născut un băiețel, astfel azi sunt mamă a trei băieți, unul - în cer și doi - lângă mine. Cu câtă frică și durere am retrăit sarcinile și nașterea nu pot descrie, dar după aceste experiențe am înțeles că trebuie întotdeauna să dăm o șansă fericirii! Și cu inima „șchiopătând”, trăiești fericirea, e diferită, o vezi altfel, pentru că te clatini atunci când „șchiopătezi”, dar tot e fericire. Și toate sunt la fel ca atunci când sufletul e sănătos ca picioarele unui atlet, se schimbă doar faptul dacă reușești să înveți să mergi, ca un campion paralimpic. E greu, e mai greu ca atunci când nu te doare nimic, dar e posibil, și noi merităm să parcurgem această cale prin fericire, pentru îngerașii noștri, pentru copiii care îi avem lângă noi, pentru toți cei care ne iubesc, pentru încrederea pe care Dumnezeu o are în noi și ne ajută.

 

Foto: arhiva personală

Adaugă comentariu

Close