Poveste adevărată: Viaţa lui continuă prin ochii copiilor...

Am trăit cu soțul în pace și dragoste timp de 15 de ani, dar l-am pierdut într-o fracțiune de secundă. Un accident auto teribil mi l-a furat pentru totdeauna și m-a lăsat singură cu trei copii minori, un credit și multe vise spulberate. Am trăit aievea momentul identificării cadavrului, a sutelor de mesaje de condoleanțe, a pregătirilor pentru înmormântare, și a înmormântării însăși. Abia a treia zi de când nu-l mai aveam alături, am înțeles că el a plecat pentru totdeauna, pe un drum fără întoarcere.  

Prima săptămână a fost chinuitoare. Prea chinuitoare pentru un suflet pustiit de durere. Mii de întrebări și multe lacrimi, rugăciuni fără răspuns  Părinții, la rugămintea mea, au luat copii și m-au lăsat singură să îmi revin. Am încercat să îmi revărs amarul în alcool, dar mi s-a făcut și mai rău după prima înghițitură de vodcă, așa că nu am mai băut. Totuși starea de greață și vomă nu m-a lăsat nici în următoarele zile, astfel că, la un moment dat, nu înțelegeam ce mă doare mai mult – sufletul sau corpul.

Următoarele săptămâni au trecut la fel de greu, dar mă obișnuisem parcă și cu stările de greață matinală, și cu lipsa poftei de mâncare, și cu durerile de sâni. Aveam mintea pustiită și nu mă gândeam la nimic... până când într-o zi m-a vizitat-o o prietenă și m-a trezit din amorțire. Mi-a spus că posibil sunt însărcinată. Când mi-am dat seama de asta, am plâns mult, trăind încă o dată cu intensitate ultima noastră noapte... Într-un târziu, m-am ridicat din pat, mi-a pus pe cap voalul negru, am îmbrăcat o rochie neagră și lungă și am ieșit sprijinită de prietena mea. În cele câteva săptămâni slăbisem atât de mult, încât nu mă mai duceau picioarele. Ecograful mi-a arătat o inimioară micuță care se zbătea de șase săptămâni. M-am bucurat, dar și m-am întristat în același timp. M-am gândit la faptul că trebuie să avortez, pentru că am trei copii de ridicat și o datorie la bancă pe care trebuie să o întorc cât mai repede, iar, eu aveam un salariu mizerabil. Soțul niciodată nu a mizat pe banii pe care îi aduceam eu în casă. El totdeauna a câștigat suficient încât să ne întrețină pe toți cinci.

M-am programat în prima zi a următoarei săptămâni pentru operația de chiuretaj, și-am venit acasă. Părinților nu le-am spus nimic. La ce bun să îi întristez încă o dată. Încercam să îmi imaginez, ce ar fi spus soțul dacă afla că sunt gravidă din nou. Avem doi băieți și o fetiță. Probabil, m-ar fi luat ca și celelalte dăți în brațe și ar fi încercat să ghicească: ce se ascunde acolo? M-au podidit lacrimile, dar le-am șters repede. M-am gândit ce-o să fac după ce scap de sarcină. Să merg merge la vechiul job, sau să caut unul mai bine plătit.

În ziua programării pentru întreruperea sarcinii m-am simțit atât de rău încât nu am avut putere nici să mă ridic din pat, de parcă cel din burtă protesta cu toată puterea împotriva uciderii lui. Așa că am sunat și m-am reprogramat pentru o altă dată. Așteptam parcă de la „cel plecat” o părere, o susținere, un vis, dar el „tăcea”. Pentru prima dată în viață m-am simțit trădată.

Între timp, vestea că aș fi însărcinată s-a răspândit în cercul nostru de prieteni. Apoi, în comunitate. Am fost dintotdeauna o familie model pentru alții, așa că mulți au început să mă încurajeze, să vină cu daruri și cadouri pentru copii, dar mai ales pentru bebeluș. Nu mai puteam merge la avort, așa că am anulat programarea. Atunci i-am „simțit prezența” în fiecare din oamenii care mi-au călcat pragul și m-au încurajat.

Atunci când sunt în impas, apar mereu oameni potriviți la locul potrivit pentru mine. Nici problema financiară nu este atât de apăsătoare, după cum îmi imaginasem, pentru că și aici s-a găsit o rezolvare. Între timp, am învățat să-mi trăiesc viața după alte reguli. Să fiu responsabilă în totalitate de tot ce se întâmplă în familia mea. Un singur lucru nu am putut învăța nici până acum. Să trăiesc fără el. Pentru că și azi îl mai aștept.

Acum o săptămână am născut încă un băiețel. Îi seamănă leit. El mi-a dat de înțeles că viața continuă... că viaţa Lui continuă prin ochii copiilor noştri.

Foto: lemonlimeadventures.com