Poveste de naștere în SUA: Nu-mi venea a crede că fusese totul atât de rapid

Poveste de naștere în SUA: Nu-mi venea a crede că fusese totul atât de rapid

Ema locuiește în California de 7 ani și a decis să relateze pentru platforma tematică totuldespremame.ro  povestea nașterii băiețelului său Enzo. O poveste frumoasă, care a luat-o prin surprindere.

Eram pregătită pentru o naștere vaginală, cu epidurală, dar eram împăcată și cu ideea unei posibile cezariene. Mi-am anunțat doctorița din timp cu privire la dorințele mele, am vizita Centrul de Nașteri al spitalului local și așteptam ziua cea mare de 1 septembrie 2019. Bebe a decis sa vină mai devreme, la 36 de săptămâni și 3 zile. M-am trezit în dimineața de 7 august că mi s-a rupt apa. Era a 2-a zi de concediu prenatal.

Nu aveam nimic asamblat, spălat, nici baza și scaunul de mașină nu erau instalate. Toate erau încă în cutii, aliniate frumos pe patio-ul din fața casei. La 20 de minute după ce am realizat că mi s-a rupt apa, ne-am suit în mașină și am plecat spre spital. Am ajuns după 30 de minute, iar eu aveam deja niște crampe ușoare. Am fost verificată și internată imediat.

Doctorița m-a anunțat că nu sunt dilatată deloc și că voi naște probabil a 2-a zi. Mi s-a făcut o injecție care să ii ajute plămânii bebelușului și am fost lăsați să completăm hârțogăriile referitoare la asigurarea medicală. Era 12 după-amiaza. Curând, au început contracțiile mai puternice, dar erau încă haotice, nu respectau un interval anume. După două ore, doctorița mi-a oferit o pastilă de dilatare a cervixului, despre care am aflat după ce am născut că era de fapt o pastilă placebo.

La ora 3 după-amiază contracțiile erau deja foarte puternice și nu îmi puteam da seama la ce interval veneau. Monitorizarea contracțiilor și bătăilor inimii copilului era realizată prin niște benzi speciale lipite cumva de pântecele meu. Pentru ca monitorizarea să meargă, trebuia să stau cuminte în pat și să sufăr acolo, pe spate. Am zis că eu nu pot sta întinsă în pat cu asemenea dureri, așa că mi-am petrecut travaliul mergând prin rezervă și așezându-mă în patru labe pe jos, pe pat, pe unde apucam.

Știam de la o colegă că doctorii sunt capabili să asiste nașterea și atunci când mama este în poziția „capră”, și tot din aceeași poziție pot verificare gradul de dilatare. Așa că am refuzat să fiu țintuită în pat, iar asistentele îmi monitorizau manual contracțiile și pe bebe la fiecare 30 de minute.

Am cerut epidurală pentru că nu mai rezistam. Eram dilatată 4 cm, deci numai bine pentru epidurală, conform procedurilor spitalului. Doar ca anestezistul era acasă și i-a luat o oră să ajungă la mine. Odată venit anestezistul, frica se instalase în mine și îmi aduceam aminte de toate poveștile de groază, cu epidurale care nu și-au făcut efectul sau care au durut cumplit.  În timpul procedurii nu am simțit nimic, dar aveam o senzație puternică de a merge la baie.

La 5 minute după epidurală, deja îi simțeam efectul și începusem să mă gândesc cum voi încerca să trag un pui de somn până când va veni momentul să împing. Nu a fost așa. Una din cele 3 asistente care m-au monitorizat și asistat cu frecvență a decis să mă mai verifice o dată și, deodată, a chemat doctorița și pe celelalte două asistente și m-au anunțat că în 10 minute trebuie să mă apuc să împing.

Eram obosită, siderată și puțin înspăimântată, încât m-am trezit zicând: „Dar nu se poate, doamnelor! E totul prea repede!”. Nimeni nu m-a băgat în seamă: staff-ul medical pregătea rezerva pentru naștere, doctorița își ajusta halatul de unică folosință, iar prietenul meu era deja extaziat și căuta melodia din Regele Leu – „The Circle of Life”, pentru a o folosi drept coloană sonoră în momentele nașterii propriu-zise. Nici asta nu ne-a mers. După 10 minute, Enzo își făcea apariția, fără coloană sonoră, dar aclamat de mami, tati, asistente și doctoriță. Un bebe sănătos, de 3 kg 200 gr.

Îl aveam pe piept și nu îmi puteam crede ochilor că era cu noi deja, că fusese totul atât de rapid. Am rămas 5 zile în spital, pentru că fusese puțin înainte de termen, însă îi mulțumesc lui Dumnezeu că totul a fost bine, că am avut o echipă medicală cu femei inimoase, prietenoase și în primul rând profesioniste. Ne-au înțeles temerile, ne-au ajutat cu orice le ceream, ne-au adus un pat extra pentru prietenul meu, ca să nu se mai chinuie pe canapeaua din rezervă, ne-au învățat tot ce aveam nevoie să știm și ne-au ținut companie când nopțile se dovedeau a fi dificile.

Recuperarea a fost rapidă, doar o copcă a fost necesară, iar odată ajunși acasă, mă simțeam ca nouă. Pentru mine nu nașterea a fost o problemă, deși de ea mă temeam cel mai mult, ci alăptatul s-a dovedit a fi un lucru deloc ușor, foarte stresant, care m-a lăsat de multe ori cu gândul: „Sunt oare o mamă îndeajuns de bună dacă nu îmi pot alăpta copilul?”.

 

Sursa foto: fainaldea.com

Adaugă comentariu