Economistul Natan Garștea povestește despre dragostea față de fiica sa, Ilinca

Economistul Natan Garștea povestește despre dragostea față de fiica sa, Ilinca

Impresionează prin postările sale cu fiica de doi ani, Ilinca, pe care le face publice pe Facebook. Își exprimă cu sinceritate și entuziasm dragostea față de fetiță și față de activitățile pe care le fac împreună. Recunoaște că petrece foarte mult timp cu Ilinca și că un tătic întotdeauna are ce învăța de la propriul copil. Toate aceste afirmații sunt despre economistul Natan Garștea, care a acceptat să ne povestească mai multe despre cum e să fii tătic al unei fetițe.

E tare-tare dulce să fii tatăl unei feițe. Chiar dacă nu prea am cu ce compara ca să pot spune cum e să fii tată anume de fetiță. Presupun, e dulce pur și simplu să fii tată. Cred că diferențe mai mari sunt de la vârsta la care e copilul – să fii tată de prunc de o lună e cu totul diferit de a fi tată al unui copil de doi ani. Și asta e abia începutul schimbărilor, din câte-mi dau seama.

Am asistat la naștere și de asta nu doar am aflat, dar și am văzut cum am devenit tătic... (Glumeam mai târziu că procesul nașterii e foarte dificil și stresant pentru bărbați. Iată mie, de exemplu, soția mi-a întins de tot mâneca puloverului și mi-a făcut vânătăi pe mână, la cât de tare o strângea în timpul nașterii).

Dacă e să fiu sincer, atunci, pe loc, nu prea am avut timp pentru celebrare – eram prea îngrijorat să fie totul bine cu fetița și cu soția, și se petreceau foarte multe lucruri concomitent. Mai ales când peste câteva minute după naștere medicii mi-au înmânat fetița să o țin și eu stăteam nemișcat și cu respirația oprită de teamă să nu fac ceva ce nu trebuie.

Doar mai târziu, peste vreo jumătate de oră, când am rămas în trei, cu fetița culcată pe burtica mamei, și mă uitam le ele, cum una zâmbește fericită și obosită, iar alta fosăie concentrat, grijile acelei zile au început să cedeze locul gândului că da, aceasta s-a petrecut, noi am devenit părinți.

Cum s-a schimbat viața noastră? Radical. Centrul în jurul căruia orbitează activitățile și interesele noastre a devenit Ilinca. Aceasta schimbă foarte mult și valorile principale în viață, și prioritățile de viitor, nu mai spun de activitățile cotidiene. Apropo, dacă e să ne referim la acest aspect al vieții cotidiene, deși schimbările au fost drastice, noi ne-am adaptat destul de ușor. Poate fiindcă de la bun început ne pregătisem unul pe altul de ce poate fi mai rău și din start ne așteptam că va fi foarte-foarte greu. Iar când am ajuns, atitudinea era de genul: „Ok, plânge ea jumătate de noapte, mare treabă. Putea fi și mai rău...”

În genere, modul în care copiii interacționează cu lumea este joaca. De aceea, orice poate fi transformat în joacă o să-i placă și o va captiva oricând. (Omul care va inventa cum anume înțepatul dureros cu acul seringii poate fi transformat într-un joc captivant, va primi, dacă nu premiul Nobel pentru pace, cel puțin recunoștința enormă a milioane de părinți din toată lumea).

Ilinca e foarte rezonabilă, cel puțin la această vârstă. Și apropo, întotdeauna încearcă să ne ajute în tot ce facem, pe măsura puterilor și capacităților ei. De aceea în majoritatea cazurilor e suficient doar să îi spunem ce vrem și ea singurică ne va ajuta, cum va putea. Bine, și noi, de la bun început, am adoptat cu ea un stil de comunicare care nu presupune impunerea, forțarea sau strigatul la ea și vreau să spun că aceasta s-a îndreptățit pe deplin.

Și da, uneori aceasta e destul de greu – sunt momente când este nevoie de răbdare, nervi de fier, înțelepciune și iarăși, multă-multă răbdare. Dar știți vorba ceea – când doi se ceartă, e vinovat acel mai deștept. Noi doar nu ne putem aștepta de la copilaș la înțelepciune și înțelegere și capacitate de a explica motivele sale. Și întotdeauna trebuie să ținem minte că scopul nostru nu e să ne creștem un copil comod nouă, dar o persoană independentă, rațională și cu gândire critică.

Îi place tot ce este interesant și vesel. Nu-i place ceea ce este neplăcut și plictisitor. Dar dacă ceea ce e plictisitor poate fi făcut interesant și vesel (da, de obicei se poate), atunci îi place. Dacă nu vrea să facă ceva, îi explic pentru ce facem aceasta. Dacă nu se lasă convinsă, găsesc alte argumente sau fac o pauză. Insist doar dacă e urgent sau important.

Cititul este una dintre activitățile noastre preferate. Ilinca are multe cărți și îi place să le „citească” împreună cu cineva dintre maturi. Plimbările și aventurile – este gata să hoinărească până cade răpusă de oboseală. Jucatul în apă, indiferent dacă asta e mare, bazin sau cada de baie. Gătitul împreună și în general, gospodăritul împreună, dacă-i găsim și ei sarcini pe măsură. Și, desigur, jocuri, sub orice formă și în orice cantități.

Pentru Ilinca e mai simplu când e vorba de alegerea destinației pentru plimbările noastre. E la vârsta când descoperă lumea și fiecare ieșire afară e o călătorie captivantă, plină de aventuri, descoperiri și primejdii. Astfel, uneori ne pornim din casă cu planuri foarte mari, dar ajungem până la cel mai apropiat colț, vedem acolo niște gândăcei adunați grămăjoară și acolo rămânem pe următoarele o oră – o oră și jumătate.

Dar dacă totuși ne pornim mai departe, avem mai multe destinații preferate. Ne place să ne jucăm cu cuciu, de asta mergem cu plăcere la toți bunicii. Ne place să hrănim lebedele, rațele și gâștele sălbatice, de asta – grădina zoologică. Ne plac terenurile de joacă, de asta – oriunde sunt terenuri de joacă amenajate, în încăpere sau în spațiu liber. Dar și curtea blocului nostru este bine adaptată pentru copilași – e închisă și cu mai multe terenuri de joacă și cu foarte-foarte mulți copii. Deseori pentru a avea o zi interesantă și plină, nici nu trebuie de mers departe.

De la fiica mea aș putea învăța mai multe lucruri. În primul rând, perseverența și insistența ei. Cred că aceasta mă impresionează cel mai mult la ea. Iată imaginați-vă că noi suntem în locul copilașilor de un an-doi. Trăim într-o lume populată de giganți, care sunt mult mai mari, mult mai puternici, mult mai abili și mult mai experimentați decât noi. Și noi încercăm să ne ținem în rând cu ei și să facem tot ce fac și ei. Și evident, nici de departe nu reușim, fiindcă tare multe lucruri din ce fac giganții ne depășesc în aspect fizic, la nivel de reflexe și la nivel de înțelegere. Acum, fiind sinceri cu voi, cât de repede veți abandona aceste încercări, mai ales că giganții sunt dispuși să vă ajute și în continuare și să facă totul în locul vostru? Mai ales că unele chestii chiar par imposibile...

Dar Ilinca iarăși și iarăși încearcă să facă singurică niște chestii care sunt peste puterile ei. Și se indispune, se supără, plânge atunci când nu-i reușește, dar încearcă din nou. Și știți, odată și odată obține ce-și dorește. E atât de impresionant să vezi acest omuleț micuț care trăiește într-o lume de giganți și care încearcă în toate să fie în rând cu ei, să fie o persoană cu nimic mai prejos și să ajungă la statutul acela de egalitate pe care noi i l-am acordat de la bun început. Aș vrea eu să am atâta perseverență cât are ea...

Zilele noastre se organizează în jurul a câteva evenimente fixate în orarul nostru, cum ar fi mesele, somnul de la prânz și baia de seară. În rest – după dispoziția noastră.

De dimineață, după ce ne trezim, mergem să de spălăm pe dinți (fără pastă de dinți încă, dar în rest - foarte concentrat și conștiincios, unica ce nu am înțeles încă, cum se face e să scuipăm apa după ce clătim gura, cum adica, să iei apă în gură și să nu o înghiți?). Apoi – dejunăm. Urmează marea fugăreală prin casă, să ne îmbrăcăm și să mergem afară. Mai sunt și negocierile complicate privind culoarea papuceilor care urmează a fi încălțați... Plimbarea de dimineață e mai scurtă – de obicei avem doar vreo două ore până la prânz, așa că de regulă nu mergem departe – prin curte sau prin împrejurimi. Pe urmă vine prânzul și încercările mele de a o convinge să mănânce supiță, apoi somnul de la amiază. Când ne trezim după masă, pe la 3-4, deja avem mai mult timp și putem să ne ducem în expediții mai „periculoase” și mai depărtate. Iar când revenim, obosiți, flămânzi și bine-dispuși, cinăm, facem baie și apoi citim (ritualul nostru înainte de somn). Și deja mai departe cum e norocul părinților, uneori adoarme în 5 minute, uneori mai aleargă prin casă câte o oră-două, înainte să cadă ca răpusă.

 

Cum ar trebui să se poarte un tătic cu fetița sa? În primul rând, trebuie să nu uităm niciodată că atunci când am făcut copilul noi nu l-am întrebat dacă el vrea sau nu să se nască în familia noastră. Noi l-am făcut fără „voia” lui și de asta noi suntem responsabili în fața lui pentru tot restul vieții. Să facem tot ce depinde de noi ca viața lui să fie cât mai bună posibil.

Și știți, anume părinții sunt măsurătoarea normalului pentru copii. Părinții sunt ceea ce văd copiii, de la părinți ei învață totul. Uneori e groaznic să vezi cum un părinte strigă sau chiar își bate copilul pentru un fleac, sau pur și simplu pentru că are dispoziție rea, sau că e prost și nu știe alte metode de a interacționa cu copilul... Iar copilașul se uită la el cu ochii ceia mari și inocenți și chiar crede că e vinovat de ceva și că merită să se strige la el și să fie pedepsit. Și mai rău, crede că așa e normal să te porți cu alții și așa trebuie de interacționat cu oamenii, așa trebuie crescuți copiii lui, când le va veni rândul. Dar copiii nu au alt sistem de referință, nu știu cum poate fi altfel decât e la ei acasă. Iar când cresc mari și deja pot vedea alte interacțiuni, uneori sunt atât de mutilați sufletește încât deja e prea târziu și rămân cu traume din copilărie pe tot restul vieții.

De asta, oricât de banal ar suna aceasta și oricât de des ar fi repetat peste tot, oricum: trebuie să ne iubim necondiționat copiii. Întotdeauna, în orice situații. Indiferent de ce ar face ei. Și să avem grijă cum manifestăm această dragoste... Nu cred să fie mamă care să spună că nu-și iubește copilul, dar cât de diferit se manifestă această dragoste la mame diferite...

Când o să vreți vreodată să loviți un copilaș, dați-vă o palmă vouă. Dacă nu ajută, mai dați-vă una. De la noi copiii trebuie să vadă doar bine... că de bătut, o să reușească să-i bată viața și fără noi. Și tare le va fi de folos în viață să știe că undeva acolo sunt părinții, care-i iubesc întotdeauna, indiferent de cum sunt ei și de ce fac.

Iubiți-vă copilașii. Asta e cel mai important lucru pe care-l puteți face în viața aceasta.

 

Foto: arhiva personală

Adaugă comentariu

Închide