Iulia Fiodorova: Viaţa e prea scurtă ca să o irosim pe emoţii negative

Iulia Fiodorova: Viaţa e prea scurtă ca să o irosim pe emoţii negative

Ori de câte ori privesc emisiunea „Preamoi razgovor” de la Jurnal TV mă tot intreb, oare ce se ascunde în spatele acelui zâmbet reţinut şi a ţinutei sobre cu care ne-a obişnuit prezentatoarea Iulia Fiodorova. Şi dacă un simplu search în google, ne oferă o sumedenie de informaţii despre Lilia Ojovan, colega de muncă şi de copertă a Iuliei, atunci pentru cea din urmă, netul nu abundă în detalii. Am profitat de ocazie şi le-am aflat pe toate din prima sursă... 

Acum 14 ani am absolvit facultatea de litere de la Universitatea de Stat. Îmi amintesc cu mare plăcere de prelegerile extraordinare pe care ni le organizau profesorii şi pe această cale ţin să le mulţumesc enorm de mult lor. Am avut un mare noroc de ei. De fapt, am făcut cunoştinţă nu numai cu profesori inteligenţi, dar şi cu colegi talentaţi. Cu unii dintre foştii mei colegi de torent prietenesc până în prezent. Înainte ne întâlneam periodic. Astăzi, din cauza faptului că suntem cu toţii ocupaţi, aceste întâlniri se întâmplă tot mai rar.

Cu actualul meu soţ Octavian, pe care îl iubesc la infinit şi fără de care nu aş fi eu cea care sunt astăzi, am făcut cunoştinţă în perioada de studenţie. In îndepărtatul an 1997 Octavian era sportiv profesionist. Insă m-au cucerit nu calităţile lui fizice de luptător de stil liber (deşi, recunosc că bicepşii unui luptător sunt bestiali). El citea foarte mult. Îmi amintesc cu cât zel discutam împreună cărţile citite de către mine. Uneori, concomitent citeam unele şi aceleaşi cărţi, priveam aceleaşi filme, după care purtam discuţii pe marginea subiectelor citite, sau vizionate. Disputăm şi acum, iar subiect pentru discuţie poate fi orice. Se întâmplă să dăm frâu liber emoţiilor, însă ne ştim limita. În asemenea situaţii cel mai des apelăm la simţul umorului. Fără el nu se poate. Avem grijă de relaţia noastră, ne străduim să nu dăm temei emoţiilor negative. De fapt, suntem de 16 ani împreună. E un termen destul de mare, care ne-a oferit o sumedenie de clipe frumoase. Deşi, recunosc, au fost şi dintre cele complicate şi amare.

Odată, în căutarea eu-lui, viitorul meu soţ a hotărât să plece la Polul Nord într-o expediţie. Şi a făcut-o. Dintr-o Moldovă însorită şi caldă de aprilie a nimerit într-un întuneric arctic. A locuit aproape şase luni pe insula Novaia Sibiri, în condiţii aspre nordice, pe malul Oceanului Îngheţat de Nord. Voinţa, caracterul şi credinţa i-au permis să-şi păstreze luciditatea minţii în absenţa legăturii cu pământul mare.

În tot acest răstimp, eu i-am obosit pe prietenii şi pe părinţii mei cu emoţiile şi discuţiile în continuu despre Octavian. Îi scriam scrisori pe pagini întregi, îi împărtăşeam noutăţile. Astfel îmi era mai uşor să trăiesc despărţirea, sfârşitul căreia putea şi să nu vină... a fost perioada când am început să văd multe lucruri altfel. Mai târziu urma să aflu că prin emoţii similare a trecut şi Octavian. La întoarcere relaţia noastră a trecut la un cu totul alt nivel. Ne-am căsătorit şi peste doi ani am născut-o pe Anna, principesa tatei şi mândria mamei, un copil atât de dorit...

ANNA este combinaţia perfectă dintre noi doi. La ai săi opt ani, pot spune cu certitudine că are un caracter puternic şi o atitudine sănătoasă raportată la realităţile vieţii de zi cu zi. Şi aşa a fost dintotdeauna. La trei luni, ţin minte, avea o privire atât de matură, încât mă minuna şi pe mine. Probabil din acest considerent nu am avut niciodată probleme la capitolul educaţie. Anna ne-a înţeles întotdeauna din jumătate de cuvânt. Nu am fost puşi în situaţia de a explica acelaşi lucru de mai multe ori. A început să vorbească destul de devreme. Cu mine în rusă, cu tata în limba română. Primul cuvânt a fost „tata”. Cred că a fost un fel de răspuns din partea ei la orele petrecute împreună cu Octavian. Acesta şi-a dedicat tot timpul său liber educaţiei ei. Astăzi discutăm cu Anna de la egal la egal. Nu o ignorăm, îi auzim mereu doleanţele şi reacţionăm la dorinţele ei, dar fără a uita că Anna este încă un copil. O alintăm, dar cu măsură. Am înţeles devreme că, copilul are nevoie de libertate şi susţinere suficientă în procesul de explorare al lumii, şi nu e în dreptul meu să îi stau în cale. Am întârziat foarte des la grădiniţă numai pentru că Anna a vrut să ştie încotro se îndreaptă cărăbuşul, câte modele de fulgi de nea există şi de ce se topesc atât de repede, ce se întâmplă dacă calci pe ghiaţa subţire şi cum mirose tooooocmai acea floare. Mie nu îmi rămânea decât să merg într-un pas cu ea, pentru a-i explica partea neexplorată a lucrurilor. Acasă avem o întreagă bibliotecă de cărţi. La moment preferata Annei este „Micul prinţ” de A. Saint- Exupery. A terminat cu brio clasa a II-a, la fel ca şi prima clasă, fapt ce mă face să fiu foarte mândră, şi-i spun acest lucru cu fiecare ocazie. După ce a renunţat la orele de gimnastică artistică, din cauza anginelor frecvente, Anna şi-a descoperit talentul în desen. Se visează pictoriţă.

Am intrat în familia mare a Jurnal TV în 2009. Până la asta am lucrat în calitate de prezentatoare de ştiri la „Radio 7”. După ani buni de radio, televiziunea a fost uşa către o nouă lume, total diferită de cea trăită până atunci. Pe cât de greu a fost, pe atât de captivant..., dar ceea ce iniţial mi s-a părut o experienţă, a devenit între timp un mod de viaţă. Or, talk show-ul săptămânal „Preamoi razgovor” e un fel de deviză profesională. Săptămânal am în calitate de invitaţi cele mai notorii persoane politice, gata pentru o discuţie vis-a-vis de evenimentele care s-au consumat. Recunosc că, subiectele uneori sunt foarte specifice, dar judecând după rating-uri şi păreri, telespectatorii nu sunt plictisiţi. Sunt fericită atunci când emisiunile mele descoperă ceva nou pentru telespectatori, iar cetăţenii acestei ţări se apropie măcar cu un pic mai aproape de dreptate, „deschid ochii” şi, în sfârşit, încep să gândească. Şi dacă pentru unii talk show-ul pe care îl moderez este modalitatea de a afla informaţii veridice din prima sursă, pentru mine, mai e şi o doză bună de adrenalină, întrebări provocatoare, precum şi posibilitatea de a afla ceva nou. Învăţ până azi şi asta e o altă deviză a mea. De fapt, mă consider un om fericit. Merg cu plăcere la serviciu şi revin cu aceeaşi plăcere acasă.

La televizor sunt serioasă, reţinută pentru că aşa mi-o cere postura. Emisiunea e destul de dură şi necesită concentrare maximală. In afara activităţii profesionale sunt o persoană suficient de deschisă, mai puţin sarcastică, dar cu cerinţe la fel de mari. Nu suport în relaţiile cu oamenii falsul, prostia pe care cu părere de rău o avem în cantităţi destul de mari, minciuna, ipocrizia şi mitocănia. De fapt, încerc să evit discuţiile cu oamenii neplăcuţi. Viaţa e prea scurtă ca să o irosim pe emoţii negative.

Şi da aveţi dreptate, eu nu sunt o persoană publică. Am zona mea de comfort şi nu consider că trebuie să schimb ceva de dragul cuiva, sau ceva. Poate pentru cineva ar părea straniu, însă PR-ul nu mă interesează. In fiecare vineri la 17.15 eu fac ceea ce îmi reuşeşte cel mai bine. Dacă m-aţi întreba ce este televiziunea, aş răspunde - rating, rating şi încă o dată rating. In cazul meu ratingul e la nivel înalt de aproape cinci ani.

Text: Daniela Borodachi

Articolul a fost publicat în revista "Mame de succes", nr. 2 (4) din 2014

Adaugă comentariu

Close