Nadejda Ochsner - trăiesc cu zâmbet

Nadejda Ochsner - trăiesc cu zâmbet

M-am întâlnit cu Nadejda Ochsner pe 3 septembrie, ziua când protagonista acestui articol împlinea 38 de ani. În momentul în care am aflat de aniversare, am tot încercat să ghicesc dacă sunt mulţi sau puţini pentru o femeie, precum era cea din faţa mea… Paradoxal, dar nu am citit în ochii ei nici urmă de regret după anii care s-au dus, am văzut doar tinereţe şi optimism.

Primul gând care mi-a venit azi dimineaţă în minte a fost acela – Dumnezeule, am 38 de ani, dar mă simt ca la 18.

Sunt tot atât de ambiţioasă, hotărâtă şi pe alocuri, nebunatică, precum am fost acum 20 de ani. Copilul din mine încă îmi şopteşte că tot ce visezi noaptea, trebuie să pui în aplicare ziua. Iar eu am atâtea vise, şi ca să vezi, toate se realizează, cu un pic de efort şi abnegaţie. Azi sunt împlinită la ambele capitole ale vieţii mele: familie şi carieră.

Copilăria şi adolescenţa mea nu au ieşit cu nimic din tiparele obişnuitului.

M-am născut într-o familie de oameni muncitori, care a crescut în dragoste şi cumsecădenie trei copii. Probabil lipsa lor de acasă, întrucât erau mereu la muncă (lucrau în mai multe locuri), m-a făcut să înţeleg că îmi doresc o altă viaţă. Nu acuz sistemul, aşa trăia marea majoritate a oamenilor, eu însă visam la altceva. Iar acest altceva însemna o ţară europeană, o afacere care să îmi permită să-mi gestionez timpul aşa cum vreau eu şi nu cum îmi dictează şeful, şi desigur să petrec serile alături de copii mei şi nu alergând de la un job la altul. Şi să vezi tu, cum s-au aranjat toate...

Pe Daniel l-am cunoscut

în îndepărtatul 2003.

Eram pe atunci studentă şi venisem în Elveţia pentru un schimb de experienţă. Parcă mă văd şi acum, entuziasmată de lucrurile noi care urma să le învăţ, de persoanele pe care urma să le cunosc. Nici nu bănuiam, că toate acestea aveau să pălească, în faţa omului pe care mi l-a scos în cale soarta… Nu ţin minte dacă mi-a zvâcnit inima în clipa când l-am văzut pentru prima dată. În schimb, îmi amintesc clar că încercam să formulez într-o engleză impecabilă răspunsul la nu ştiu care întrebare de-a lui. Au urmat flori, cine romantice, complimente cu carul şi plimbări sub clar de lună. Nu ştiu dacă toţi elveţienii sunt aşa de galanţi, sau aşa e doar soţul meu, însă Daniel are un fel al lui de a curta chiar şi azi după atâţia ani de căsnicie. Ne completăm reciproc, pentru că e opusul meu, o persoană liniştită şi cumpătată. Ori, cum îmi place mie să spun, dacă eu sunt ca un ardei iute, atunci el este cel dulce. Cred că aici nu e vorba doar de caracter, e ceva ce ţine de nivelul lui de cultură şi educaţie.

Doi ani mai târziu eram

deja doamna Ochsner

Pentru asta, Daniel a venit în Moldova, într-o ţară despre care auzise pentru prima dată de la mine. Ţin minte că până la venirea lui mă gândeam cu ce aş putea să frapez o persoană care a călătorit destul şi a văzut suficiente în viaţa lui. Fără să îmi dau seama l-am frapat prin simplitatea noastră, a moldovenilor, şi prin felul nostru de a fi, prin tradiţiile şi obiceiurile noastre, dar mai ales prin bucatele noastre tradiţionale. Am râs cu toţii când mi-a zis că nu ştie cum se numesc chestiile astea din aluat şi brânză, dar sunt al naibii de bune şi că tare ar vrea să i le gătesc des atunci când o să devin soţia lui. De atunci, plăcintele şi colţunaşii sunt specialitatea casei.

Deşi în acte la compartimentul cetăţenie, stipulează cuvântul elveţian, Daniel, spune cu toată seriozitatea că se simte pe jumătate moldovean.

Îi plac sărbătorile noastre – nunţile, cumetriile, picnicurile, chiar şi muzica populară. De dragul nostru s-a convertit la ortodoxie, în schimbul protestantismului. Înţelege româna, şi uneori când discut cu copiii, el îmi traduce cuvintele. În ultimul timp, vizitele lui în Moldova au căpătat o altă conotaţie, după ce şi-a făcut mai mulţi prieteni printre moldoveni. Se simte flatat când află că aceştia din urmă pun deoparte pentru întâlnirile lor, ceva din vinurile pe care ei singuri le fac.

Eu m-am îndrăgostit nu doar de viitorul soţ, ci şi de Elveţia, ţara care urma să devină patria copiilor mei.

Şi pe care am început să o asemuiesc cu o fecioară, aranjată, îngrijită şi manierată. Spun asta în contextul în care în Elveţia oamenii ţin la curăţenie (nu doar la cea din interiorul casei, ci şi din afara ei), păstrează natura şi se respectă unii pe alţii. Petrecerile zgomotoase, scandalurile etc., sunt excluse. Multă vreme am crezut că familia noastră este unica în tot cantonul Schaffhausen. Şi a durat ceva timp până mi-am cunoscut vecinii.

Alina, Adrian şi Angelina sunt trei nume gravate pe inimă.

Tot ei sunt stimulentul care mă face să răstorn munţii. Nu cred că e cazul să îi laud, povestind cât de cuminţi, deştepţi şi ascultători copii am eu, chiar dacă aşa şi sunt. Mă voi lăuda cu ei atunci când vor ajunge oameni cu literă mare, plini de compasiune şi dragoste pentru cei de alături, când vor îmbrăţişa meserii care aduc folos oamenilor…

În Alina o revăd pe mama, la fel de liniştită, responsabilă şi sufletistă.

Uneori mă minunez de unde se ia atâta răbdare într-un copil de 13 ani. Adrian, fiind unicul băiat în familie, este cel care ţine echilibrul la capitolul ghiduşii. Mi-aş dori să preia modelul tatălui său, atunci când va deveni bărbat. Să fie cumpătat, deştept – un adevărat gentelman. Cât o priveşte pe mezina Angelina, încă nu i-am definit caracterul, pentru că abia trece prin primele crize de vârstă, însă atenţia şi dragostea pe care i-o oferim non-stop, sper că o vor ajuta să crească o persoană cumsecade, inteligentă şi echilibrată.

Cu toată bogaţia şi frumuseţea sa, Europa nu m-a schimbat şi nu mi-a furat din dragostea şi dorul pe care îl nutresc până azi faţă de ţara în care m-am născut.

Revin acasă mai des decât îţi poţi imagina. O lună petrecută în Elveţia, echivalează cu alta petrecută în Moldova. Metafora “mă cheamă pământul” în cazul meu e tot timpul actuală. Din fericire, o am pe mama alături care mă înlocuieşte acolo, pentru perioada cât eu o petrec aici.

Atât aici, cât şi acolo gestionez afaceri.

În Elveţia sunt mâna dreaptă a soţului care este antreprenor forestier, proprietarul unei companii ce dispune de maşini specializate în tăierea pădurii. În Moldova mi-am realizat un vis de-al meu mai vechi – am deschis un local pentru petreceri: “Diamant de Lux”, care este asemeni unui alt copil, pentru că cere la fel de multă răbdare şi afecţiune în tot ceea ce fac. E o stare de muncă, combinată cu plăcerea lucrului bine făcut. Nu vreau să mă opresc aici. Am încă destule idei şi proiecte pe care vreau să le realizez în ţara mea.

Mulţi spun că e greu să faci

business în Moldova.

Şi mai ales în domeniul alimentaţiei publice. Concurenţa este prea acerbă, iar clienţii foarte des nemulţumiţi. Dar eu zic că nu e greu. Pentru asta ai nevoie de o echipă foarte bună, în care să ai încredere deplină. Eu contez pe fiecare din ei, de la dereticătoare, până la bucătarul şef, în proporţie de 99,9 la sută. I-am ales pe toţi ca pe sprânceană. Ce-i drept, ne-am găsit greu unii pe alţii. Pentru asta a fost nevoie să trec şi prin concedieri. În schimb, persoanele care au rămas, sunt cartea de vizită a restaurantului „Diamant de Lux”. Acum pot să plec şi să revin liniştită ori de câte ori este nevoie.

Nu sunt o şefă dură.

Ba mai mult, urăsc relaţiile ostile dintre oameni, pentru că acolo unde se creează situaţii tensionate, nu se mai lucrează. Eu încerc doar să fiu corectă cu oamenii, care muncesc cot la cot alături de mine. Am învăţat între timp să mă descurc în relaţiile umane, să văd cine are nevoie de un cuvânt bun şi cine de o stimulare...

„Diamant de Lux” şi-a deschis activitatea acum un an, perioadă în care ne-a trecut pragul foarte multă lume bună.

Totuşi prima ceremonie – nunta fratelui meu, cred că nu o voi uita niciodată. A fost o adevărată nebunie, cu muzică bună, mâncare gustoasă şi distracţie pe cinste.

Ne-am gândit şi la părinţii care au venit cu copii, astfel că am pregătit o cameră separată, unde cei micuţi se pot distra, sub surpavegherea unei bone. Cât priveşte mirii, îmi place să îi văd fericiţi de la începutul sărbătorii până la sfârşit, aşa că drept bonus din partea localului, le oferim o cameră frumos amenajată, pe care noi o numim simbolic „Camera Mirilor”, unde tinerii însurăţei îşi pot petrece noaptea.

Cred că voi avea dreptul moral să mă odihnesc pe la vreo 80 de ani.

Atunci când, privind în urmă, voi înţelege că o băbuţă de anii mei nu mai are nimic altceva de făcut decât să spună poveşti nepoţilor sau chiar strănepoţilor, să îşi întrebe copiii de sănătate şi să îi gătească moşului în toată ziua plăcinte şi colţunaşi cu brânză…

Text: Daniela Borodachi

Articol publicat în revista "Mame de succes", nr. 3 (9) 2015

Fotografii: fotoland.md, foto d`Or

Adaugă comentariu

Închide