Natalia Buzatu: Cea mai mare provocare a medicilor pediatri este să ţină piept părinţilor

Natalia Buzatu:   Cea mai mare provocare a medicilor pediatri este să ţină piept părinţilor

Natalia Buzatu este pediatru de urgenţă la spitalul privat Medpark, dar şi medic reanimatolog-anesteziolog la spitalul Nr. 3 pentru copii “V. Ignatenco”, astfel, că numele ei este unul cunoscut în rândul părinţilor. Şi dacă mulţi dintre noi o cunoaştem doar în halat alb, cu un zâmbet cald pe buze şi cu un cuvânt de încurajare pentru fiecare, astăzi a venit rândul ei să se destăinuie în faţa noastră, despre cele mai mari provocări ale unui medic pediatru, dar şi ale unei femei, care atunci când dezbracă halatul alb devine soţie şi mamă, cu amintiri, trăiri şi planuri de viitor.          

Până să fiu medic, am fost copil, care la fel ca şi alţii de seama mea, aşteptam vacanţele pentru a merge în sat la bunei. Fiind orăşeancă get-beget, detest până azi copilăria petrecută la bloc. Şi e mare păcat de cei care aşa şi nu au mai aflat cum cântă vara ţârâiecii, cât de lungi pot fi dealurile de la sate când te dai cu sania şi din ce cauză sunt aprinse rugurile de Paşti. În cazul meu, copilăria mi s-a terminat fix la … 18 ani, când nu a mai avut cine să mă aştepte în casa cu prispa văruită din Mihăileni, rn. Râşcani. 

În clasa a XII-a am participat la olimpiada de chimie şi am luat locul III pe republică, aşa că am ales Universitatea Tehnică, unde am fost înmatriculată cu succes. Deja mă vedeam specialist în tehnologia alimentaţiei, dar, mama mea, care era bolnavă de o perioadă îndelungată de timp, a mers şi mi-a retras actele, transferându-le ulterior la Colegiul de Medicină. Când mi-a spus, nu m-am supărat, dimpotrivă, i-am dat dreptate – vroia să aibă medicul ei în casă. Chiar mi s-a părut straniu că nu mi-a venit mie ideea asta mai devreme.

După ce am terminat colegiul, m-am gândit că nu pot să mă opresc la jumătate de drum. Nu mă încânta ideea să rămân pentru toată viaţa asistentă medicală. Tot atunci am înţeles că pediatria e “chemarea” vieţii mele. De ce anume această specialitate? Nu pot explica. A fost ceva la nivel de subconştient. M-a atras probabil faptul că micuţii au nevoie de o atenţie mai specială. Nu toţi pot vorbi, dar vor să fie înţeleşi. E o adevărată provocare pentru mulţi, de aceea cred că nu toţi medicii pot fi pediatri.

Până la absolvire, am activat în calitate de asistentă medicală la Centrul Mamei şi Copilului în week-end, iar după ce am finalizat universitatea şi am luat rezidenţiatul în reanimare şi chirurgie pediatrică, am început să activez la spitalul privat Medpark, unde am devenit pediatru de urgenţă şi lucram numai în turele de noapte, iar paralel la Spitalul nr. 3 pentru copii “V. Ignatenco” .  

E obositor şi chiar jignitor faptul că după ce acorzi 40 de minute unui copil bolnav, după ce răspunzi la o sută de întrebări, mama îşi ia copilul şi merge la alt medic, pentru a se convinge de adevărul cuvintelor tale. Cu toate acestea, nu judec nici o mamă. Înţeleg perfect prin ce trec şi simt. Orice nu s-ar întâmpla, este admirabilă grija fiecărei femei pentru puiul său.

Cea mai mare provocăre a medicilor pediatri este să ţină piept părinţilor. De multe ori se întâmplă ca părinţii să refuze spitalizarea, şi astfel, nu permit medicilor să monitorizeze bolnavul. Şi mai neplăcute sunt momentele, când copilul este adus la spital într-o stare destul de gravă, iar părinţii cer de la cadrele medicale rezultate imediate.

Până să-l întâlnesc pe soţul meu Andrian, am cunoscut-o pe mama lui, medic de profesie, care între timp devenise şi mama mea, pentru că eu … pe mămicuţa mea o pierdusem deja. Nu, soţul meu nu este medic. Doi medici în aceeaşi casă e prea mult. Dar e un om cu suflet mare, care are răbdare să suporte în singurătate nopţile atunci când eu sunt de gardă şi alături de care “greul nu mai e atât de greu”. Ne-am căsătorit în 2010, iar trei ani mai târziu am devenit părinţi.

Cel care ne-a conferit statutul de părinţi este Mihai - cea mai mare minune din viaţa noastră. Spun minune, pentru că astăzi ar fi putut să nu fie alături de noi, dar totuşi este... A venit pe lume la termenul de 32 de săptămâni şi cântărea doar 1,9 kg, însă ne-a dat tuturor o lecţie de viaţă. Deşi la naşterea lui s-a pus în discuţie problema „pe cine salvăm mai întâi – mama sau copilul?”, Mihai a fost mai luptător decât mine. Primul şi-a revenit, a început să ia în greutate. De atunci au trecut trei ani, perioadă în care am depăşit cu brio toate provocările.

Mihai este asemeni lui făt-frumos, creşte într-o săptămână, cât alţii într-o lună (râde). Sau cel puţin mie aşa mi se pare. După mai multe gărzi consecutive, când nu-l văd câteva zile la rând, remarc cu admiraţie, dar şi cu stupoare că Mihai din faţa mea, nu mai este cel de câteva zile în urmă – are trăsăturile feţei şi vocea deja schimbată, cunoaşte o poezie nouă, sau “mă dă jos” cu câte o frază nostimă de-a lui, pe care noi, ulterior, încercăm să ghicim de unde a auzit-o. Din fericire, alături de el este mereu tatăl său, care se ocupă nemijlocit de educaţia lui. Ce fac eu? Suplinesc dragostea de mamă, pe care nimeni în lume nu o poate înlocui. 

Sunt pediatru, dar în primul rând sunt mamă. Şi ca orice părinte sănătatea copilului meu este mai presus decât orice. Ştiţi şi voi motto-ul: mai bine să previi, decât să tratezi. Dar nu ştiu câte mame se ţin de el. Ideea pe care vreau să o expun este următoarea: fiecare dintre noi putem să oferim o viaţă sănătoasă propriilor copii, printr-o alimentaţie echilibrată şi corectă. Or, anume acesta este motivul pentru care generaţia de azi este atât de vulnerabilă în faţa bolilor –alimentele modificate genetic, pline de pesticide, ne otrăvesc în loc să ne hrănească. Şi dacă unii cunosc toate astea din auzite, eu mă confrunt cu asemenea gen de probleme în fiecare zi.

Protejarea în exces de toţi antigenii care ne încojoară este o greşeală. Oricum mai devreme sau mai târziu copilul îi va “întâlni”. Îi permit lui Mihai să intre în contact, pentru a stimula sistemul imunitar. Nu intru în panică, atunci când aleargă fără mănuşi şi fular la gură.

Obişnuiesc să îi dau măcar un fruct pe zi. Nu îl îndop cu pastile de imunitate, şi nici pe alte mame nu le sfătuiesc s-o facă. Imunitatea este mai bună creată natural, nu sub forma unor pastile dulci şi colorate. Vitamina A, B, C etc. o luăm mai bine din morcovi, mere sau afine, decât din farmacie. Iar dacă s-a imbolnăvit, nu las problema să degenereze. Începem tratamentul în aceeaşi zi. Mai puţine zile de boală, înseamnă mai puţine medicamente, respectiv, mai mari şanse de vindecare. Şi dacă se întâmplă ca boala să fie mai puternică, nu mă zgribulesc la cuvântul antibiotic. I-l administrez. Sunt sigură că nici un părinte al cărui copil este bolnav de pielonifrită nu o să îi dea ceai din flori de muşeţel, ci îşi tratează copilul ca atare. Aici e aceeaşi situaţie.

Odată cu bumul informaţional care persistă pe reţelele de socializare vaccinarea copiilor a început să fie un subiect controversat. De acolo am aflat că noi medicii nu ne vaccinăm copii. Nimic mai fals. Am un copil vaccinat, atât cât i-a permis sănătatea, ţinând cont de naşterea lui prematură. Ideea e că oamenii au cam uitat cum e sa mori din cauza bolilor pentru care ştiinta a găsit vaccin. Dar, odată cu globalizarea – acel proces iremediabil început încă în anii 80 ai secolului trecut - apar boli la care noi nu suntem imuni. Cel mai recent exemplu virusul cocsachi, “importat” din Turcia. Dacă pentru copii de acolo, acesta este asemeni unei viroze banale, copii noştri îl suportă cu mare dificultate.

Atunci când dezbrac halatul alb, îmbrac şorţul de gospodină şi mă relaxez gătind. Sau arunc câteva haine în rucsac şi pornim toţi trei să colindăm Moldova. Avem atâtea locuri frumoase în ţara asta şi eu vreau să le descoperim pe toate, căci, dacă vreodată vom părăsi Moldova, să le luăm pe toate cu noi şi să le scoatem din adâncurile inimii, atunci când ne va fi cel mai dor….

Text: Daniela Borodachi

Foto: Odoraș

Galerie de imagini
image
image
image

Adaugă comentariu

Închide