Cel mai emoţionant rol al Alionei Triboi

Cel mai emoţionant rol al Alionei Triboi

Este posesoarea unei „nebunii artistice” care o deosebeşte de ceilalţi actori şi interpreţi de la noi. Nu ştiu prin ce miracol le reuşeşte pe toate, cert e că, dacă o întrebi ce ar mai avea de făcut, te înnebuneşte cu sutele de idei care i se coc în minte. Vorbim despre nimeni alta decât Aliona Triboi, solista trupei „Provincialii” şi actriţa Teatrului Naţional „Mihai Eminescu”, dar, mai întâi de toate, mama unei bebeluşe de nici două lunişoare, pe nume Ruxanda.  

 

Nu ne vedeam în rol de părinţi, cel puţin, încă vreo doi ani. Tocmai căpătasem statutul de tineri însurăţei şi ne făceam planuri grandioase pentru viitorul nostru profesional. Şi chiar intrasem în rol. Eu eram tot timpul în scenă fie în ţară, fie în România, Ghenadie, la fel, numai în repetiţii şi turnee. Dar, probabil, Dumnezeu a avut alte planuri pentru noi şi le-a aranjat pe toate astfel, încât să facem totul ca la carte: mai întâi, cununia, apoi nunta şi nu mult după asta bebele.

Vestea cea mare a venit întâmplător, dar ca o binecuvântre pentru amândoi. Fericirea şi-a făcut drum spre familia Gâlcă-Triboi, când ne aşteptam cel mai puţin. În una din zile, am mers la medic din cauza unor dureri de spate, care mă deranjau, în timpul repetiţiilor. Medicul mi-a sugerat să fac o ultrasonografie, pentru orice eventualitate. Ceea ce am aflat m-a lăsat fără replică. Nu îmi venea a crede. Eram însărcinată în trei săptămâni. A fost o minune care ne-a surprins, pentru că nu bănuiam nimic. Eram foarte antrenaţi în montarea spectacolului „Douăsprezece scaune” la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” şi nu m-am gândit nici pentru o clipă care putea fi motivul durerilor mele.

După ce am aflat marea veste – care urma să ne schimbe amândurora viaţa – am ieşit din clinică zburând. Atunci am înţeles ce înseamnă fericirea supremă a unei femei. N-o să vă vină să credeţi, dar îmi doream să strig tuturor cât de fericită sunt. Nu aveam răbdare să vină seara, pentru a-i împărtăşi noutatea soţului meu, care era la repetiţii, aşa că am mers direct la teatru.

Lui Ghenadie i-am dat vestea în scenă, chiar în timpul repetiţiei. Nu puteam aştepta nici până în antract, mi se părea o veşnicie. Şi atunci am încercat să îi explic prin gesturi, aşa ca să nu-şi dea seama colegii noştri. Ce să vă zic? Cât pe ce era să leşine. A înţeles din privirea mea că s-a întâmplat minunea.

 

Din momentul în care am aflat despre sarcină, durerile mele de spate au dispărut ca prin minune. Câteva săptămâni mai târziu eram mai plină de idei ca niciodată. Sarcina – care m-a luat prin surprindere – nu a presupus o modificare a planurilor mele de viitor, din punct de vedere profesional. Mi-am propus să nu renunţ la nimic. Fericirea care mi-a umplut sufletul era asemeni unui energizant (de parcă până atunci aş fi fost o fire mai liniştită) şi m-am lăsat dusă de valul creaţiei.

Primele luni au fost foarte active. Eram zilnic implicată în repetiţiile spectacolului „12 scaune”, cu multă mişcare şi scene solicitante din punct de vedere fizic. Dar cum nu sunt obişnuită cu o singură activitate creativă, pe lângă rolul din teatru, aveam şi multe deplasări peste hotare. Irlanda, Italia, Germania şi România sunt doar câteva ţări în care am concertat, alături de trupa „Provincialii” şi quartet-ul „Kaiser”. 

Soţul Ghenadie era de-a dreptul speriat de ritmul de viaţă pe care îl duceam. Întrucât este şi el actor la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, îmi era mereu alături. A încercat, nu o dată, să îmi mai liniştească pornirile artistice. Dar, până la urmă, a înţeles că este inutil să mă convingă să fiu mai puţin activă. S-a resemnat şi îmi urmărea orice apariţie publică aici, în Chişinău, sau mă însoţea cu gândul la prestaţiile din străinătate.

În schimb, l-am salvat de „poftele de gravidă” despre care atâta auzise. Ghenadie –care a trăit destul de intens perioada celor nouă luni de sarcină – s-a  declarat total dezamăgit de faptul că nu a avut parte de momente în care să fie trezit la miezul nopţii pentru a i se cere ceva special de mâncare. Chiar dacă doream ceva, mergeam la magazin şi cumpăram. Nu am avut pofte exagerate, cum ar fi cireşe iarna sau alte bucate greu de găsit… aşa că istoriile cu pofte nu au fost tocmai cazul meu.

Am citit multe lucruri despre prima perioadă a sarcinii şi chiar îmi făceam griji cum va reacţiona organismul meu la toate schimbările. Erau atâtea stări necunoscute, despre care eu nu aveam habar. Încercam să realizez fiecare etapă de dezvoltare a fătului. Mi-l imaginam mic cât un bob, dar ştiam că deja îi bate inimioara. Îmi doream atâtea să reuşesc până să nasc, dar, pe de altă parte, abia aşteptam clipa când îmi voi ţine bebeluşul în braţe. Într-un final, am lăsat gândurile la o parte şi am început să mă bucur de fiecare zi în noua mea postură şi să muncesc…  

Apoi l-am implicat şi pe Ghenadie. Citeam amândoi după culise sau în drum spre un concert ce înseamnă sarcină în trimestrul doi şi trei, care sunt riscurile acestei perioade, cum trebuie să mă alimentez corect, despre cum creşte bebeluşul săptămână de săptămână, care este rolul soţului în timpul sarcinii, dar şi al tatălui după naştere etc. Ne-am dorit să fim nişte părinţi exemplari, de aceea nu am neglijat nicio vizită şi am mers împreună la specialiştii de profil. Şi asta în pofida orarului încărcat pe care l-am avut tot timpul.

Vestea că vom avea o fetiţă m-a emoţionat până la lacrimi, deşi, dacă medicul ecograf mi-ar fi spus că vom avea băieţel, nu cred că m-aş fi bucurat mai puţin. Cu o mică posibilitate de eroare, simţeam că anume fetiţă va fi. Mă vedeam deja împletind cosiţe. Dar până la cosiţe mai era o problemă de rezolvat, alegerea numelui. Şi iată aici a început marea negociere. Am purtat discuţii şi am dus tratative, până la urmă, am decis că primul contact vizual va fi decisiv. Prioritate am dat numelor româneşti care sună bine împreună cu numele nostru de familie. Pe listă au fost trecute nume precum Gabriela, Nicoleta, Milena şi Alexandra (cu toate derivatele de la acest nume). Până la urmă, au optat pentru Ruxanda.

Primele ecografii şi primele emoţii au coincis cu primele gânduri despre cum va arăta comoara mea. N-o să vă vină să credeţi, dar pozele de la ecograf parcă îmi dădeau putere. M-au făcut mai rezistentă.

Discuţiile despre naştere au început când burtica devenise vizibilă. Aveam atâtea întrebări fără răspuns. Care este cea mai bună metodă de naştere? Unde pot găsi cel mai bun medic? Care este cea mai bună maternitate? Am tras cu ochiul pe forumuri şi cu urechea la prietenii deveniţi deja părinţi. Prin intermediul lor, am cunoscut-o pe doamna medic, care urma să îmi primească naşterea, o femeie  extraordinară, tânără şi plină de optimism. De aceea nu am pus accent pe maternitatea unde voi naşte, ci pe medicul care îmi va primi naşterea. Or, în urma alegerii medicului, a fost stabilită şi maternitatea la care va veni pe lume fetiţa noastră, maternitatea nr.1 din Chişinău. 

Burtica mea a crescut în văzul publicului. Şi cu cât mai mare era, cu atât mai des mă întrebau colegii când iau pauză. Tare se mai mirau când le spuneam că nu am nici gând să merg în concediul de maternitate. Am avut acelaşi ritm de viaţă, chiar dacă trecusem în luna a opta. Cei din jur începeau deja să îşi facă griji. Colegii de la „Provincialii” mă sfătuiau să fiu mai puţin energică în scenă, ca nu cumva să nasc cântând, iar soţul mă  urmărea la orice eveniment şi îl treceau fiorii, când mă vedea cum joc în spectacolul „12 scaune”.

Am  „frânat” un pic din nebunia artistică abia în luna a noua, deşi nu am coborât definitiv de pe scenă. Nu ştiu dacă a mai fost vreo artistă autohtonă, care să cânte în concerte şi în cluburi cu doar câteva zile înainte de a aduce pe lume o fetiţă. În domeniu creativ nu se trage la plug, ci se creează! Este o activitate cu implicare emoţională, care te ajută să te simţi importantă şi împlinită ca artist şi ca viitoare mamă. E un mare lucru să poţi dărui celor din jurul tău un vulcan de stări, emoţii, sentimente!

Trăiesc prin muzică la fiecare apariţie scenică. Această dragoste de artă nu mi-a permis să stau mai mult de 2 zile consecutiv acasă, în cele mai fericite 9 luni. Pentru a-mi păstra viu suflul artistic, am  nevoie în permanenţă de o schimbare, care ar fi de dorit să aibă tangenţe cu arta. În plus, sunt convinsă că o viitoare mămică care stă acasă îşi umple capul cu multe aberaţii despre momentul când va aduce pe lume copilaşul. Iar când viitoarea mămică este mai tot timpul ocupată, ajunge să realizeze că deja îşi ţine comoara în braţe. M-am condus după acest principiu şi  nici nu am observat că barza deja zbura deasupra casei.

O aşteptam pe Ruxanda pe la sfârşitul lunii aprilie, dar pentru că era nerăbdătoare să ne demonstreze că şi ea poate cânta, a venit un pic mai devreme. Pe 7 aprilie, micuţa noastră l-a emoţionat până la lacrimi pe tăticul, apoi mi-a cântat mie primul său cântecel.

Am născut prin cezariană, deşi planificam să nasc natural. Dar asta a fost decizia medicului, în urma ecografiei făcute.  La ora 13.15 comoara mică pe nume Ruxanda a văzut lumina zilei şi l-a îmbrăţişat pe tăticul, în timp ce eu îmi reveneam după anestezie.

Prima mea întrebare, imediat după ce mi-am revenit, a fost dacă fetiţa noastră este bine şi totul a decurs perfect, cât eu am fost inconştientă. Până să răspundă tăticul, mi-a confirmat Ruxanda. Încă nu o văzusem, dar deja remarcasem că are cel mai fermecător glas din lume. Am înţeles că am devenit mult-mult mai bogată, datorită boţului de aur de 2,5 kg.

Ghenadie primul a văzut-o pe micuţa noastră prinţesă. Au petrecut împreună primele 2 ore din viaţa ei. M-ai târziu, Ghenadie mi-a mărturisit că nu ştia ce să zică sau să facă. O ţinea în braţe, cu frică şi număra clipele când îmi voi reveni, pentru a-mi spune cât de frumoasă este prinţesa noastră şi ce fericit este că suntem ale lui.

Cele 3 zile de spitalizare au trecut repede. Ruxanda a fost foarte cuminţică, o tactică bună de a păstra vocea pentru când va ajunge acasă. Eu luptam cu emoţiile şi mă lăsam pradă instinctelor materne, în timp ce tăticul făcea naveta între casă, teatru şi spital.

O zi i-a trebuit Ruxandei să se adapteze în pătuţul ei de acasă şi să dea de înţeles cine este stăpâna casei. Acum mami şi tati spun, fac ce le spune… fetiţa lor. De două luni încoace, mi-am orientat toată dragostea, creativitatea, energia şi talentul spre comoara noastră micuţă. Colegii sunt nerăbdători să mă revadă alături de ei în scenă, iar eu încerc să găsesc un compromise cu fiica mea, pentru a reveni la ritmul anterior de viaţă. Cel mai probabil, Ruxanda mă va însoţi în turneele din România.

Nu este exclus Ruxanda să crească prin culise. Nu văd nimic deosebit, dacă ţinem cont că s-a născut într-o familie de artişti. Cred că are doar de câştigat, atât timp cât părinţii îi vor oferi toată dragostea şi susţinerea. Ne bucurăm că totul s-a întâmplat anume aşa şi că soarta ne-a dăruit o fetiţă minunată, căreia să-i oferim toată dragostea şi energia noastră părintească. Ea este prezentul şi viitorul nostru, care ne va face mai buni.

Până atunci însă încerc să profit şi să memorizez fiecare clipă alături de fiica mea, atunci când o alăptez la sân, îi schimb scutecul sau îi cânt cântecele de leagăn. Chiar dacă timpul este marele meu dușman, sunt sigură că le voi reuși pe toate: să o alăpteze cât mai mult natural, deşi apelez şi la laptele praf „Hipp”, să mă bucur de plimbările în parc şi de primele succese, împreună cu cea mai dulce și mai talentată creație din viața mea.

Text: Natalia Bodiu

Articolul a fost publicat în revista "Mame de succes", iunie 2013

Adaugă comentariu

Închide