Elvira Leahu: am învăţat arta de a ieşi învingătoare

Elvira Leahu: am învăţat arta de a ieşi învingătoare

Întâlnirea cu Elvira Leahu m-a bulversat. Nici acum nu ştiu ce m-a frapat mai mult – istoria ei de viaţă sau capacitatea sa de a-şi păstra feminitatea, omenia, luciditatea minţii intacte, chiar dacă destinul ei face parte din categoria „Viaţa bate filmul”, iar episoadele vieţii nu au avut toate un happy-end pe măsură…

Am înţeles asta după primele cinci minute de interviu, care, de fapt, s-a transformat într-o discuţie de suflet. Mi-a adus şi un teanc de albume… Dar ceea ce pentru mine era doar o poză pentru Elvira era un crâmpei de viaţă, o părticică din ea… A fost suficient să răsfoiesc câteva dintre albume, ca să îmi dau seama cine este femeia din faţa mea: uite-o aici fericită lângă soţ…dincolo zâmbitoare pe o navă, în largul mării … în altă poză, ţinând un discurs în faţa unui auditoriu impresionant… sau, înconjurată de elevi… dar şi de colegi în halate albe… fericită alături de fiicele sale… şi înlăcrimată lângă mormântul fiului…

Făcând abstracţie de emoţii, Elvira Leahu este profesoară universitară, asistentă şi coordonatoare a câteva zeci de proiecte cu impact naţional, funcţionar public, studentă în anul III la Medicină, femeie de afaceri etc., dar mai presus de toate – mamă a trei fetiţe încântătoare şi tot ea, mamă de înger…. Eu aş numi-o supermamă şi, pentru a înţelege de ce, vă propun să lecturaţi istoria ei.

S-a născut într-o familie de medici

Tatăl său – Teodor Leahu – este un renumit stomatolog, care de ani buni îşi administrează propria clinică stomatologică la Constanţa, România. Mama sa – Nadejda Leahu – este medic- pediatru de categorie superioară. Bineînţeles că şi pe fiica lor mai mare părinţii au vrut să o vadă călcându-le pe urme, dar Elvira a decis altfel. Ştiinţele economice i-au fost mai aproape de suflet.

„Părinţii nu m-au acuzat pentru asta. Dimpotrivă, tot ce am obţinut în această viaţă le datorez, în primul rând, lor. Tata mi-a fost mereu alături, m-a ascultat şi m-a susţinut în toate pornirile mele. Cât priveşte mama, ea a ştiut a-mi întări caracterul şi a mă pregăti pentru viaţa de matur. De la ea am învăţat să fiu eu însămi în orice circumstanţe. Pot spune cu certitudine că sunt o norocoasă pentru că am astfel de părinţi minunaţi.”

Astăzi CV-ul Elvirei este unul mai mult decât mărinimos: asistentă în Programul „Educaţie civică” în cadrul Fundaţiei Soros; implicată în Programul TACIS al Uniunii Europene, bursieră în cadrul Centrului de Formare Europeană, Nice, Franţa; economist-consultant pentru politică comercială la Ministerul Economiei; manager pentru Programul STEP etc., la aceasta se mai adaugă zeci de deplasări peste hotare – în Austria, Franţa, Ungaria, Strasbourg, Bruxelles, Italia, Luxembourg ( lista ar putea continua), şi în tot acest răstimp, lector superior la Universitatea Liberă Internaţională din Moldova şi la Universitatea de Stat din Moldova.

Toate acestea însă au lăsat loc

pentru o dragoste fulminantă

Dan Poştaru a fost bărbatul care i-a schimbat cursul vieţii cu 180 de grade, la propriu şi la figurat. Îşi aminteşte şi azi cu licăr în ochi şi tremur în glas toate detaliile serii de 1 noiembrie '96, când s-au cunoscut... „Eram pe atunci studentă în anul V de facultate şi am fost invitată la ziua de naştere a unui prieten comun, Dumitru. Eu împreună cu omagiatul plănuiam să organizăm diferite activităţi pentru studenţi, prin organizaţia «IGNIS» de atunci. Dan îi era coleg de facultate. Clipa când privirile noastre s-au întâlnit mi-a fost îndeajuns pentru a înţelege ce înseamnă „a fi hărăzit de soartă”. În dorinţa de a transforma momentul într-o veşnicie, am dansat şi am discutat ore întregi. Au urmat o serie de alte întâlniri la activităţile la care participam în cadrul asociaţiei studenţilor de la Academia de Ştiinţe Economice şi al proiectelor organizate de Fundaţia Soros pentru studenţi. Pentru mine, aceste întâlniri au fost o pistă de cunoaştere. Am ajuns să fim tot mai interesaţi unul de altul. La fiecare întâlnire simţeam cum inimile ni se zbăteau nebuneşte, mâinile ne tremurau şi transpirau de atâtea emoţii, iar privirile ne trădau... Data de 14 februarie o consider oficial începutul unei mari iubiri, încununat cu primul sărut... Exact peste un an, la 14 februarie, ne-am celebrat nunta.” 

Fiica mai mare, Dana, a venit pe lume când Elvira abia împlinise 22 de ani

Zâmbeşte printre amintiri, spunând că amândoi erau atât de tineri, inocenţi, pe alocuri neştiutori, dar atât de fericiţi pentru că dragostea lor a avut o continuitate. „Dănuţa a fost speranţa de care mi-am legat viitorul familiei mele. Deşi mă simt foarte vinovată în faţa ei.” Este o declaraţie la care Elvira vine cu explicaţii. Activităţile din cadrul universităţii au oferit dintotdeauna tuturor doritorilor posibilităţi pentru studii şi stagii atât în ţară, cât şi peste hotare. Fire rebelă şi foarte pasionată de carte şi de tot ce este nou în domeniul economiei internaţionale, Elvira s-a aruncat în vâltoarea oportunităţilor de dezvoltare personală. A început să se implice şi să aplice la tot felul de programe naţionale şi internaţionale, obţinând mai multe burse, una dintre care a fost cea de master la Centrul de Formare Europeană din Franţa cu titlul de „Studii Europene şi Relaţii Economice Internaţionale la IEHEI (Institut Europeen des Hautes Etudes Internationales), Nice. Astfel, în toamna anului 1998 a luat drumul spre Nice. „Pe atunci Dănuţa avea doar trei luni, iar eu nu i-am fost alături...! Dar am lăsat-o pe mâini bune. Mama mea, care e medic-pediatru, m-a înlocuit pentru toată perioada cât am fost absentă.

Cât priveşte soţul: „Iniţial, Dan nu a dorit nici în ruptul capului să meargă cu mine în Franţa. Mândru de felul său, mi-a ripostat – ce să fac acolo, să stau la bucătărie şi să te aştept serile cu cina pusă? Niciunul din argumentele mele nu l-a convins – nici faptul că are şanse să îşi găsească un job, să facă cursuri, că avem unde locui, că am o bursă care poate fi împărţită la doi. A cedat doar în ultimele trei luni de studii, pe care eu le-am petrecut la Berlin, Germania, şi a venit în vizită.

Bursele, studiile, ofertele venite de peste hotare i-au deschis uşa către o nouă lume

„Am cunoscut sistemul european fiind implicată în diferite proiecte de cercetare şi dezvoltare propuse de Comisia Europeană, Consiliul Europei, Programul TACIS deschis pentru fostele republici sovietice. Dintr-o parte, viaţa mea părea de poveste. Din punct de vedere profesional, escaladam cu o viteză uimitoare de pe o treaptă pe alta a carierei. În familie totul însă era altfel. Vacanţele de Anul Nou şi Paşte mă aduceau acasă în Moldova, mânată de dorul pentru fetiţa mea, dar şi de gelozia scrisorilor şi a avertizărilor venite din partea soţului, care nu privea cu ochi buni ascensiunea mea profesională şi mă tachina la nesfârşit cu întrebarea „La ce îţi trebuie toate astea?”.

„Pe bune! Oare la ce îmi trebuia să aplic pentru atâtea burse şi stagii, care îmi dădeau bilet către cunoaşterea domeniului studiat de mine, dar şi de cunoaştere a altor ţări? De ce să nu refuz ofertele la care visau atât de mulţi tineri? Sună sarcastic, nu-i aşa?! Dar cam asta era poziţia soţului meu. Încercarea mea de a-l convinge că noi suntem fericiţi şi norocoşi, că avem posibilităţi, avem părinţii care ne susţin, a eşuat. Reticenţa lui Dan punea cruce la toate.”

La întoarcere în ţară în 1999, Elvira s-a angajat la Ministerul Economiei, Direcţia OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului), iar paralel a început să predea studenţilor economia la Facultatea Relaţii Economice Internaţionale, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova.

Între timp, părinţii Elvirei şi-au încercat destinul în altă parte. Au deschis pe ţărmul din Mamaia, Constanţa (România), un cabinet stomatologic, luând-o cu ei şi pe nepoţica Dana, care a locuit în Constanţa până la vârsta de trei anişori. „Peste trei ani, Dănuţa s-a întors acasă. Aici a frecventat grădiniţa, apoi a învăţat la un liceu din capitală. Dar după clasa a VI-a am fost nevoiţi să îi respectăm decizia de a-şi continua studiile în România.”

Îngeraşul familiei

În timp ce răsfoim pozele Danielei, din album cade o fotografie care ar putea afecta psihologic pe oricine: mormântul unui copilaş. „Este fiul meu Dumitraş”, şopteşte Elvira, „mort în urma unui tragic accident de maşină, în mai 2004. Astăzi ar fi avut 11 ani.” Încearcă să reconstituie momentul tragediei, dar nu reuşeşte, pentru că un nod i se urcă în gât. „În maşină eram eu împreună cu copiii şi părinţii mei... Nu mă întreba ce şi cum s-a întâmplat. Nu ştiu! După accident am suferit o pierdere de memorie. Şi nu doar! Devenisem o legumă, un morman de carne vie, pe care medicii le-au reconstituit. Mi-au salvat trupul, nu şi sufletul... Mama mea, care a acoperit-o pe Dănuţa, a suportat ulterior nenumărate operaţii la mâini. Fiica mai mare, care pe atunci avea doar cinci ani, a fost lovită la cap şi la bazin, dar a avut de suferit cel mai puţin. Hematomul care se formase la cap s-a reabsorbit pe parcursul unui an. Tata suferise un atac de cord, dar în timp şi-a revenit şi el. Şi doar Dumitraş, steluţa familiei noastre, care nici măcar nu reuşise să îşi sărbătorească prima aniversare, a plecat la îngeraşi. Din păcate, Dumnezeu mi l-a luat fără a-mi oferi posibilitatea de a-l vedea, cuprinde, săruta, fără a-mi luat rămas-bun. Pentru că starea mea de sănătate de după accident era puţin spus deplorabilă, familia a decis să mă cruţe.”

Evită să îmi povestească reacţia pe care a avut-o atunci când a aflat adevărul, dar îmi povesteşte altceva... „În noaptea când am mers la maternitate să-l nasc pe Dumitraş, fiind în aşteptarea travaliului, am aţipit. Şi atunci l-am visat pe Iisus Hristos, care a venit la mine la spital, în sala de naştere. Purta haine albe şi cu voce blândă mi-a spus că Dumitraş (de asta l-am şi numit ulterior aşa) va merge curând la Domnul şi va deveni un înger care va purta de grijă întregii familii. Am ţipat atât de tare un „nu ţi-l dau”, încât m-am trezit eu, iar odată cu mine şi toată secţia de gravide şi lăuze. A fost nevoie de tranchilizante pentru ca să mă liniştească.”

Următorii ani, cimitirul îi devenise casă. Acolo o „aştepta” Dumitraş. Zâmbetul inocent de copil şi gropiţele din obraji din poza de pe monument îi îmbălsămau sufletul. A petrecut acolo zile şi nopţi întregi. Lângă crucea lui a plâns, s-a consolat, a încercat să se ridice, a căzut iarăşi... „Primii doi ani au fost imposibil de grei. Purtam o carcasă de ghips la gât, şi arătam cel puţin penibil în hainele pe care le îmbrăcam din cauza carcasei, dar mie nu îmi păsa cum arăt. Puteam merge prin centrul satului spre cimitir şi în pijama. Toţi mă considerau nebună, fără a şti câtă linişte îmi aduce mie acel loc.”

La cimitir o găsea şi Dan

Stăteau împreună tăcuţi şi se rugau în gând lui Dumnezeu să le arate o cale de a trece peste această durere. Şi Dumnezeu le-a dat-o pe Anastasia, o fetiţă ca un soare cu ochi albaştri şi părul blond. „Medicii mi-au spus din start că sarcina prezintă un risc sporit pentru mine, două naşteri prin cezariană şi atâtea traume nu lăsau loc pentru glume. Dar eu eram atât de fericită, încât nu îmi păsa. Doamnei medic, care m-a monitorizat pe tot parcursul sarcinii, nu îi venea să creadă ochilor şi urechilor. Am avut o sarcină de nota 10, iar la fiecare întâlnire, eu eram cea care o asiguram pe dumneaei că totul va fi bine, şi nu invers. Şi aşa a fost.  Anastasia, care în traducere înseamnă „a învia”, m-a readus la viaţă.”

Naşterea Anastasiei a adus întreaga familie pe un nou făgaş – cel al speranţei, al dragostei, al integrităţii familiei. Dana a mers în clasa I, iar Elvira a avut ocazia să petreacă foarte mult timp cu fetiţele sale. „A fost un an plin de emoţii frumoase pentru toate trei. Făceam lecţii împreună cu Dănuţa, o alăptam pe Năstica. Când mezina a împlinit un anişor, cea mai bună prietenă a mea, Corina, a venit la noi în vizită şi mi-a propus să reiau activitatea începută de ea în dezvoltarea antreprenoriatului în sectorul tehnico-ştiinţific, întrucât ea urma să facă master în Australia. M-am gândit mult, dar într-un final am acceptat ideea, deoarece latura mea profesională tânjea după cunoştinţe. Bunica din partea soţului, Ecaterina, care pe atunci avea deja 80 de ani, a fost cea care ne-a ajutat la creşterea Anastasiei. Doamne, câtă iubire avea ea faţă de copii, exagerată, aş spune. Şi cum ne mai certa ea pe noi atunci când procedam, după părerea ei, incorect în raport cu fetele.”

Peste doi ani Năstica a mers la grădiniţă, iar Elvira şi-a mai luat un job

„Am devenit lector superior la Universitatea de Stat din Moldova, specializarea Marketing şi Relaţii Economice Internaţionale. Faptul că mă aflu mereu în preajma tinerilor mă impulsionează. Dintotdeauna am avut o colaborare frumoasă cu studenţii mei. Cu unii dintre ei menţin contactul până în prezent, dar deja la nivel profesional.”

Din păcate, fericirea a durat puţin. Prea puţin pentru a alina până la capăt inima frântă a Elvirei. „În 2008 am trecut printr-o altă greutate sufletească. O mare nelinişte mă cuprinse. Ceva se destrăma în familia noastră. Privind înapoi, îmi dau seama că a fost un an de cumpănă, prin care trec multe alte familii. Atunci însă credeam altfel...”

Şi-a găsit refugiul la cimitir. Duminică de duminică. Pentru că acolo nimeni nu o acuza şi nu îi reproşa nimic. Dimpotrivă, purta cu Dumitraş discuţii imaginare despre tot ce i se adunase pe inimă. Într-o zi, stând în faţa mormântului, s-a prins la ideea că mai vrea un copil.

„Sarcina mea i-a pus din nou pe toţi în alertă. Soţul, părinţii, medicii, prietenii apropiaţi nu mi-au înţeles decizia. Era vorba de o a patra graviditate, dar şi de o a patra naştere prin operaţie cezariană. Eu i-am ascultat pe toţi, dar am făcut aşa cum mi-a dictat inima şi conştiinţa. Dumnezeu mi-a fost părtaş la toate. Peste nouă luni, în familia noastră s-a mai născut o fetiţă, cu ochi albaştri şi părul blond – al treilea soare, pe care am numit-o Teodora, în cinstea tatălui meu.”

Naşterea Teodorei a făcut-o să înţeleagă că urmează şi alte schimbări în viaţă

„Pierderea unui om drag schimbă sensul vieţii şi atitudinea faţă de tot ce te înconjoară. În 2005 am depus actele la Universitatea de Medicină, dar nu am reuşit să intru atunci. Ideea însă nu m-a lăsat. Eram capturată de literatura de specialitate. Citeam cu nesaţ informaţii despre sănătatea familiei şi a copilului. Doi ani mai târziu, lucrând la un proiect ce ţine de cercetarea şi dezvoltarea inovaţiilor, am avut ocazia să cunosc multe personalităţi în domeniul medical. Am reuşit să fac între timp studii la specializarea servicii estetice şi servicii în cosmetologie”. Zâmbeşte. „Genele şi-au spus cuvântul.” În 2012 a fost înmatriculată la Facultatea de Stomatologie, USMF. E ca şi cum s-ar fi întors cu 20 de ani în urmă. „A fost o nedumerire pentru multă lume. Pentru mine însă, intrarea la facultate a însemnat regăsirea sinelui, dar, în acelaşi timp, un ajutor enorm pentru a-mi ţine mintea preocupată cu obligaţii şi responsabilităţi de mamă, profesoară, studentă etc.”

Dintotdeauna a avut un regim de viaţă conectat la funcţia „alertă”

Chiar dacă programul ei zilnic s-a modificat în funcţie de activităţile sale de moment. „Acum, de când am devenit studentă, ziua mea de muncă începe la 4.30. Cam devreme, dar altfel nu reuşesc să îmi pregătesc temele la facultate pentru ziua respectivă, dar şi să îmi pun în ordine celelalte lucruri (acte, cărţi etc.) de care am nevoie pe parcursul zilei. Apoi merg să pregătesc micul dejun. Atunci când sunt în criză de timp, Dan este cel care mă înlocuieşte la cratiţă. După micul dejun, începe treaba cu îmbrăcatul şi pieptănatul fetelor, care, de obicei, se produce repede, astfel încât la 7.30 Teo este deja la grădiniţă (ca de obicei, prima). Pe Anastasia o duce  Dan. În zilele când el iese mai devreme din casă, eu le duc pe ambele, la grădiniţă şi la şcoală, chiar dacă asta se soldează cu întârziere la lecţii. Recunosc (zâmbeşte), am probleme cu recuperarea lipsurilor, de aceea mă străduiesc să le îmbrac repede pe prinţese. Uneori îmi reuşeşte din prima, mai ales atunci când Năstica şi Teo se trezesc binedispuse, alteori am de furcă cu mofturelele. Slavă Domnului, limba îmi e dezlegată şi prin intermediul poveştilor şi al fabulelor reuşesc să le îmbrac şi să le pieptăn fără ceartă şi bătaie. De la orele 8.00 până la 16.00 sunt studentă cu actele în regulă. Întrucât cursurile au loc la diferite instituţii, respectiv, în diferite colţuri ale oraşului, am posibiltatea să mai fac şi alte chestii pe parcursul zilei. Profesoară de economie devin abia după orele 17.00. Predau pentru masteranzii din anul II, de la Facultatea de Turism şi Servicii Hoteliere, USM. Acasă ajung stoarsă de puteri, dar înaripată. Mă aşteaptă soţul şi fetele mele. Când mă culc? Târziu după miezul nopţii! Numai după ce îi citesc poveşti Teodorei, o ajut pe Anastasia la ore, petrec suficient timp cu Dan pentru a discuta problemele şi evenimentele de peste zi, fac ordine şi pun totul la loc, citesc conspecte, cărţi etc., etc. Obosită, dar fericită şi gata să înfrunt aventura zilei de mâine. 

„Am o viaţă care nu poate fi povestită într-un singur articol. Prea multe evenimente, emoţii, dezamăgiri, regrete, reuşite şi succese s-au perindat pe parcurs. Dar mă declar împăcată cu faptul că am făcut tot posibilul şi poate imposibilul să îmi cresc copiii în armonie şi dragoste, iar astăzi încep să adun roadele.” 

Despre fiica mai mare este gata să povestească ore întregi fără oprire

Probabil de aceea că în 16 ani s-au acumulat multe amintiri care merită să fie relatate. „Dănuţa este copilul model pentru surorile mai mici. La orice vârstă a dat dovadă de o responsabilitate uimitoare faţă de sarcinile propuse: materie şcolară, proiecte adiţionale, cercetare etc. Dintotdeauna a ştiut să iasă în evidenţă prin ţinuta sa, dar şi prin felul de a purta discuţii, de a pune întrebări cu sens. A fost mereu atrasă de lumea cărţilor. Doamne, când stau şi îmi amintesc câte seri le-am petrecut lângă cămin citind enciclopedii, iar ulterior discutând despre interacţiunea omului cu natura. Intuiesc că de atunci i se trage interesul sporit pentru astronomie, biologie, fizică, chimie. La şcoală niciodată nu s-a mulţumit cu „atât”. La insistenţa ei a început să practice dansul sportiv şi înotul. De atunci a învăţat să îşi stabilească şi propria agendă împreună cu propriile sarcini. Iniţial limbile străine le învăţa din necesitatea de a fi ocupată cu ceva, în timp ce eu lucram în cadrul unui proiect al Asociaţiei de Cercetare şi Dezvoltare a AŞM. Astfel, timp de trei zile ea mergea la o şcoală de limbi străine, care se afla în imediata apropiere a liceului unde studia. Tot acolo se organizau şi diferite spectacole, matinee, concursuri, şi asta o ţinea mereu „în priză”. Atunci am remarcat că atât engleza, cât şi franceza le învaţă deopotrivă cu multă uşurinţă. Altele două zile o luam cu mine la birou, unde un profesor din cadrul Universităţii de Stat făcea cu ea lecţii de matematică. Astfel încât primii lauri nu s-au lăsat mult aşteptaţi. I-a cules în clasa a IV-a, când a obţinut locul I la Olimpiada de Matematică pe municipiu. Mai târziu a descoperit pasiunea pentru floră şi faună. Mergeam duminicile în parc şi Dănuţa studia orice insectă, orice frunză, floare, călărea cai, Năstica – ponei. Când a crescut un pic mai mare, ne ruga să luăm cu noi cortul şi să mergem în călătorii pe stânci, să aprindem focuri. Într-o zi mi s-a destăinuit că şi-ar dori o aventură adevărată. Bunicii i-au realizat visul. A mers la Disney Land în SUA, unde a avut ocazia să se caţăre pe stânci, echipată ca un adevărat alpinist, să ţină în mâini pui de crocodili, să se scalde cu delfinii şi să îi hrănească din palmă. Vizita la sediul NASA din America i-a trezit dragostea pentru univers şi planete. A avut o simulare de zbor în cosmos printre stele şi a ascultat cu urechile ciulite şi respiraţia întretăiată povestirile unor astronauţi adevăraţi. Călătoriile în alte oraşe din America, cum ar fi Las Vegas, Beverly Hills, New York, au lasat-o fascinată de lumea tehnologiilor informaţionale. Revenind la Constanţa, a început să frecventeze cercul ştiinţific din cadrul Liceului „Mircea cel Bătrân”. Succesele s-au ţinut şi în continuare „scai” de Dănuţa, de aceea voi încerca să fiu laconică. A reuşit să viziteze şi Germania în cadrul unui proiect, Anglia, unde a petrecut suficient timp în cadrul orăşelului Oxford, a fost împreună cu Anastasia în Laponia, unde s-a plimbat cu sania lui Moş Crăciun, cea trasă de reni, dar şi multe alte oraşe şi locuri. Cert e că fiecare experienţă s-a soldat cu câte o pasiune nouă: muzică, biologie, chimie, istorie etc. În acest moment Dănuţa e în Franţa. Face ciclul II la Liceul  „Charles de Gaulle” din Chaumont. Ea este încântată de tot ceea ce vede şi are, iar eu mă declar fericită de fericirea ei.

Năstica are doar nouă ani,

dar e o domniţă în toată legea

Cochetă şi îndrăzneaţă, ea s-a bucurat mereu de succes şi a atras privirile celor din jur. Ne-a obsedat şi pe noi cu ocupaţiile ei: aplicaţii, origami, desen, croşetat, hand made. Crea mereu împreună cu sora sa mai mare rochiţe de seară pentru păpuşi. Cântau, dansau, învăţau împreună poezii. La rândul ei, Dănuţa a avut întotdeauna răbdarea şi uimitoarea inspiraţie de a-i arăta Anastasiei, de a o învăţa cum să facă corect cutare sau cutare lucru. Doamne, ce timpuri au mai fost! Chiar şi azi Anastasia îi cere părerea şi ţine mult la sfatul surioarei sale mai mari, absolut în toate: în literatura pe care o citeşte, în vestimentaţia pe care o poartă, în alimentaţie sau jocuri. Şi la capitolul activităţi extraşcolare, Năstica nu rămâne în urmă. Face jurnalism, vocal, dans şi înot.

Mezinuţa Teodora merge la grădiniţă. E atât de micuţă, dar deja ne-a demonstrat de nenumărate ori că e o mică personalitate, care nu poate fi ignorată. Îi plac la nebunie animalele, papagalii.

Astăzi, mă declar împăcată cu viaţa mea

Am un parcurs eclectic, poate bizar pentru unii. Sunt ca un caleidoscop, care ştie să asculte şi să acumuleze. Învăţ şi acum, la 39 de ani, să am răbdare, să nu judec, să simt împlinire în tot ceea ce fac, să nu mă opresc din căutări referitoare la mine, lume şi viaţă. Sunt recunoscătoare tuturor oamenilor care m-au înconjurat pentru că de la fiecare din ei am învăţat arta de a ieşi învingătoare şi de a obţine prin muncă ceea ce vreau!!!

Text de Daniela Borodachi

Articolul a fost publicat în revista "Mame de succes", nr. 3 (5) din 2014

Adaugă comentariu

Close