Georgeta Voinovan - micul meu Univers Mare

Georgeta Voinovan - micul meu Univers Mare

Georgeta Voinovan - micul meu Univers Mare

Georgeta Voinovan este compozitoare, textieră, interpretă şi, în primul rând, mamă, viaţa căreia este plină de muzică, de copii, de dragoste… Deşi soarta nu a fost întotdeauna blândă cu ea, Georgeta Voinovan nu s-a plâns niciodată de greutăţi. Este mereu senină, optimistă şi încrezută în forţele proprii. Copiii sunt cei care îi dau putere, iar mama este cea care o susţine şi o ajută în toate. Vă propunem să citiţi un articol de suflet despre familia, valorile, planurile şi aspiraţiile de viitor ale Georgetei Voinovan. 

Nu este un secret pentru nimeni faptul că am şase copii, ultimii fiind gemeni. Cea mai mare este fiica mea Dana, are 24 de ani şi face masteratul în psihologie. Al doilea este Iancu, are 23 de ani şi este designer la o revistă de fashion din capitală. Apoi urmează Ilie-Răzvan, care îşi face studiile în clasa a zecea la un liceu din Iaşi şi Bianca, elevă în clasa a noua la liceul „Mihai Viteazul” din Chişinău. Şi în final, gemenii mei de cinci ani şi jumătate, George şi Andrei, pe care noi îi dezmierdăm Jojo (a se citi Giogio) şi Ducu. Împreună formează „Micul meu Univers Mare”.

Gemenii Ducu şi Jojo au venit pe lume prematur, la numai 30 de săptămâni de sarcină. Să spun că erau micuţi şi neajutoraţi, înseamnă să nu spun nimic... I­-am născut iarna, în ianuarie, care în anul acela s­-a dovedit a fi o lună deosebit de geroasă. Naşterea lor înainte de termen ne­-a adus o sumedenie de probleme, iar una dintre ele era lipsa de haine pentru prematuri. Nici în comerţ nu se găseau... De aceea, în momentul în care am fost transferată în secţia de neonatologie, primul lucru pe care l-­am făcut a fost să le împletesc câte ceva. Eram singură în salon, doar cu baieţeii mei, iar ei s­-au dovedit a fi liniştiţi, aşa încât timp de doua zile le-­am împletit ambilor niste flaneluţe moi, cu glugă, care azi nu încap nici pe păpuşile de acasă. Nici măcar acum, când le ţin în mână şi vorbesc despre ele, nu îmi vine să cred că Jojo şi Ducu au încăput cândva în ele. În amintirea acelor vremuri, mă gândesc să le pun în ramă, pe perete, ca piese de decor.

Niciunul dintre copii mei nu a fost planificat.

Mai mult decât atât, decizia de a­-i naşte mi­-a aparţinut, în final, mie. Dar nu regret nici o clipă că am avut curajul de a le da viaţă şi de a le oferi toată dragostea mea. Un copil care este fericit lângă mamă, lângă părinţi, la rândul lui va dori să devină părinte. Discutând cu ai mei, i-­am intrebat, câţi copii ar vrea să aibă cand vor fi mari. Ştiţi ce am aflat? Că nici unul nu îşi imaginează o familie cu mai puţin de trei copii. Înseamnă că ei sunt fericiţi alături de mine, alături de fraţii lor...

Toţi copiii mei au voce şi auz muzical.

Dana cântă acompaniată la chitară sau la pian, cel mai des acasă sau în cercul ei de prieteni, dar tindem spre o scena mai mare, cu timpul. Dumnezeu a înzestrat­-o cu o voce deosebită, sensibilă şi dramatică, care te atinge pe suflet din primele sunete. Iancu, la fel, are un timbru foarte plăcut şi încearcă să facă aranjamente muzicale în timpul liber. Îl aud uneori cântând la el în cameră, la fel ca şi pe Dana. Ilie­ Răzvan cântă la tobe, la chitară, are şi o voce foarte bună. El este cel care a luat mai în serios muzica, despre care zice că „e viaţa mea”. Intuiesc că el va compune cu timpul. Acum e la etapa de încercări şi căutari, iar eu îl susţin şi îl îndrum, atunci când îmi cere sfatul. Cânta frumos şi Bianca, dar marea ei pasiune este coregrafia. De mică i­-am remarcat imaginaţia bogată în materie de mişcări de dans. Mezinii, George şi Andrei, bineînţeles, au şi ei auz muzical. Am ieşit deja cu ei pentru prima dată pe scena Palatului Naţional în luna iunie curent, la concertul „Copii cuminţi cu vedete-­părinţi”. Totul a început în ziua când Aura m­-a întrebat dacă particip anul acesta la concert şi dacă îmi iau gemănuţii. I­-am spus că vin, mai ales că noi cântam adesea acasă în trei. Cu două săptămâni înainte de concert, zic, hai să fac o înregistrare la cântecelul cu care urma să ieşim în scenă. Şi ce credeţi că păţesc – unul vrea, altul ba. George, în loc să cânte, a început să născocească alte cuvinte decât cele din text, Ducu se rostogolea de râs, într­-un cuvânt, se distrau băieţii mei! Nu puteam renunţa, numele noastre deja figurau pe afişe, eram anunţaţi în spotul publicitar... Recunosc, am depus tot efortul ca să evoluăm, mai mult ca să nu dezamăgim organizatorii şi spectatorii. De atunci nu am mai ieşit în scenă cu ei, dar ne pregătim, învăţăm cântece noi, lucrăm la pronunţie... Litera „r”, te rugăm, fă-­te mai uşor de rostit!

Inspiraţia de a scrie versuri îmi vine mai rar, decât mi-­aş fi dorit... Sunt eficientă şi lucrez uşor la proiectele care îmi sunt dragi.

Mă mândresc că am reuşit să scriu şi să editez o carte, pe care o consider un alt copil al meu şi se numeşte „Abecedar pentru cei mici”. Prin ce este deosebită această carte de altele, ţinând cont de faptul că există mai multe abecedare în vânzare şi în fiecare din ele poţi găsi ceva bun? Am scris un abecedar în versuri, care conţine şi un CD cu cântecele în varianta karaoke, „Abecel­-Cântecel”. Este vorba despre câteva piese cu tot cu negative, pe care copiii împreună cu părinţii pot să le cânte la sărbătorile de familie, la grădiniţă sau oriunde în altă parte, unde se pot manifesta ei artistic.

Visez să editez două culegeri a câte o sută de cântece pentru copii.

La moment sunt în căutare de sponsori şi sper să îi găsesc. E păcat să le las „să adune praf” în arhiva mea. Sunt circa două sute de cântece pentru copii scrise pe parcursul carierei mele, iar în Moldova există foarte mulţi copii talentaţi, ai căror părinţi nu au posibilitatea să le plătească aranjamente muzicale, să îi ducă la concursuri de talente. În această situaţie, o culegere de cântece­-karaoke ar fi salvarea.

Sunt întrebată foarte des în ultimul timp când mai lansez piese noi. Am, cu adevărat, foarte multe piese noi, pe care m­-am săturat să le cânt doar acasă...

De aceea, încep în curând pregătirile şi repetiţiile pentru un concert­ live, în cadrul căruia să vă cânt de toate, mai vechi şi mai noi, să comunicăm, să ne bucurăm de o seară cu mulţi prieteni, de muzică şi emoţii vii. Am un plan frumos vis-­a-­vis de programul pentru copii: lucrez acum la o variantă a spectacolului meu, pe care să o prezint la teatrul „Licurici” în toamna aceasta, care să cuprindă şi o sesiune de autografe pentru toţi cei care au deja, sau îşi doresc să aibă în bibliotecă un „Abecedar pentru cei mici” semnat de mine. Despre alte proiecte este prematur să vorbesc, dar vă asigur că toate fac parte din setea mea de a­-mi împărţi din suflet cu cei care sunt în aşteptare şi pe care îi iubesc, cunoscuţi şi necunoscuţi.

Moldova e plină de copii trişti. Este o concluzie dureroasă pentru mine ca artistă şi ca mamă.

În baza abecedarului meu, am realizat un spectacol muzical pentru preşcolari, pe care l­-am prezentat pe parcursul ultimilor doi-trei ani în mai multe grădiniţe din satele şi oraşele Moldovei. Ţin să vă spun că mă bucur foarte mult pentru copiii, care sunt crescuţi de proprii părinţi. În ţara noastră există atâţia copii orfani cu părinţii în viaţă, plecaţi în străinatate, încât nici nu vă puteţi imagina. Am avut un caz relevant în satul Bobeica, raionul Hânceşti. Conform programului urma să interpretez o piesă dedicată mamelor. Şi eu, de regulă, nu prea ating subiectul, dar atunci nu ştiu de ce, am întrebat copiii prezenţi în sală, dacă au pe cineva drag plecat departe... Au ridicat mâna absolut toţi copiii şi o bună parte din maturi. Am întrebat primul copil care mi­-a sărit în ochi, o fetiţă vioaie, îmbrăcată modern: tu pe cine ai, plecat? Mi-a spus că şi pe mama, şi pe tata. Am simţit un nod în gât. Întreb un alt băieţel: dar tu? Răspunsul din nou a fost „mama şi tata”. Majoritatea din ei au spus: MAMA ŞI TATA. Şi eu fiind o fire mai sensibilă, pur şi simplu nu am putut să cânt prima strofă din cântec. Ma gândesc cu o strângere de inimă, ce fel de generaţie creşte, dacă din primii ani nu îi au alături pe cei mai importanţi oameni din viaţa lor. Şi mai grav e faptul că unii copii nici măcar nu sunt lăsaţi la bunei, ci la rude de gradul doi sau trei, sau chiar la vecini. În drum spre casă de la acel concert, am înţeles pentru a câta oară cât sunt de fericită, pentru că sunt prezentă în viaţa copiilor mei. Mă ajută foarte mult mama mea, care are grijă de ei atunci când plec cu vreun concert la o distanţă mai mare, dar Dumnezeu ne ajută să ne ţinem împreună, oricât de greu ne­-ar fi uneori. Nicio boală, nicio neplăcere nu este atât de gravă pentru un copil, dacă părinţii sunt alături.

Mama este cel mai important om din viaţa mea. E o constatare de a mea mai recentă. Până nu demult, când eram întrebată care sunt cei mai importanţi oameni din viaţa mea, eu spuneam – copiii şi mama.

Dar am făcut recent un test psihologic şi rezultatele lui au arătat că cel mai important om pentru mine este, totuşi, mama. Eu i­-am spus mereu cât de mult o iubesc şi i­-am simţit susţinerea în toate momentele bune şi mai puţin bune din viaţa mea. Dar această concluzie psihologică mi­-a explicat anumite lucruri. Mămica mea a venit în Moldova din munţii României. A adus-­o tăticul încoace în 1970, astfel încât ea în Moldova nu are pe nimeni în afară de noi.

Toate rudele ei, o familie foarte mare, locuieşte în regiunea Bicazului, la poalele muntelui Ceahlău. De aceea mama, chiar şi acum, după atâţia ani, se simte ca şi ruptă din rădăcini şi aruncată departe de ai săi. Ştiu că şi­-a dorit dintotdeauna să revină înapoi, dar dedicaţia faţă de noi, familia ei, a ţinut-­o aici. Şi iată că acum, nu demult, am găsit o căsuţă bătrânească, în apropiere de Chişinău. Or, acesta este unul dintre visurile mamei, de a avea o casă la ţară, modestă, rustică, lângă biserică, exact ca şi casa părintească, rămasă la poalele Ceahlăului.

Să vedeţi câte emoţii am trait în momentul în care am văzut-­o... Am simţit că mama şi­-a regăsit în această căsuţă o bucăţică de baştină. Am decis s-­o luăm, iar acum suntem într­o perioadă de adaptare şi de planificare. Vrem s-o renovăm, însă astfel ca să îi păstrăm intact spiritul bătrânesc şi rustic.

Este foarte important să acordăm timp celor pe care îi iubim şi care au nevoie de noi. Mi se pare straniu când le aud pe unele mame plângându­-se că sunt sunate de copii numai atunci când au nevoie de bani. Fiindcă de părinţi depinde, în primul rând, dacă au sau nu au ce discuta cu ei copiii. Şi această deprindere se formează cu mult înainte de a începe un copil să ceară bani. Şi apoi, eu zic că este minunat când eşti sunată să ţi se ceară bani sau sfaturi, decât să afli despre o problemă gravă de sănătate.

Problemele care se rezolvă cu bani, nu sunt, de fapt, adevărate probleme. De aceea eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că am şase copii sănătoşi, deştepţi şi buni, care sunt mândria, sufletul şi viaţa mea; că pot să vorbesc cu mama în fiecare zi; că sora mea şi familia ei sunt bine­-sănătoşi acolo, în Italia... şi că mă pot gândi oricând la tata. Am depăşit perioada când mă umpleam de lacrimi ori de câte ori îmi aminteam de el. L-­am pierdut în 2002, dar odată cu plecarea lui am conştientizat că bucuriile cele mai mari sunt oamenii din viaţa noastră. Contează nu ce ai, dar pe cine ai!

Vă urez să vă doriţi încă un copil după cel din urmă. Multe mămici se opresc la unul sau doi. Le e frică precum că următorul ar putea fi la fel de activ, încăpăţânat, bolnăvicios etc., ca şi cei pe care îi au deja, şi ca nu vor face faţă. Vreau să vă liniştesc, toţi copiii sunt diferiţi. Şi s­-ar putea ca pe lângă un copil hiperactiv, să aveţi altul care să fie liniştea şi pacea casei.

Mă văd şi peste 20 de ani prezentă în viaţa copiilor mei, indiferent unde m-aş afla la propriu.

Sunt cu adevărat fericită şi împlinită, mai ales când mă gândesc la oamenii şi lucrurile frumoase din viaţa mea. Dar trebuie să vă spun, există lucruri pentru care mă rog Domnului în fiecare zi: să înmulţească bunătatea în oameni, să­-i întărească şi să-­i izbăvească pe cei aflaţi în suferinţă, să-­i împace pe cei învrăjbiţi, să aibă grijă de cei flămânzi şi sărmani, să le arate calea celor rătăciţi şi să ne ajute pe toţi să ne întoarcem cu faţa spre credinţă. Doar aşa lumea poate deveni mai bună.

Text: Daniela Borodachi

Articol publicat în revista "Mame de succes", nr. 3 (9) 2015

Fotografii: Ruslan Garam

Adaugă comentariu

Închide