Natalia Boboc: sunt aşa cum m-a făcut Dumnezeu

Natalia Boboc: sunt aşa cum m-a făcut Dumnezeu

Pe interpreta Natalia Boboc am „descoperit-o” acum trei ani. Cânta piesa „Родители”, la un concert de binefacere. Mi-a rămas în amintire nu atât chipul, cât vocea ei, o voce blândă, dar în acelaşi timp sonoră. Apoi am văzut-o în calitate de invitată la un talk-show cântând veselă alături de fiica sa, Daria, cântecelul „Чудо-чадо”. Ulterior, la un alt post, aceeaşi Natalie, dar deja melancolică, interpreta piesa „Îţi scriu, iubitule!”. Îndiferent de împrejurare însă, nu i s-au schimbat ochii şi vocea, care îi dau o notă de blândeţe şi căldură întregii înfăţişări. Cu aceiaşi ochi blânzi şi voce caldă m-a întâmpinat şi pe mine în ziua interviului.

Sunt melancolică, dar o melancolică optimistă, fericită de ceea ce am obţinut de la viaţă până acum. Ce am? O familie puternică pe care mă pot baza în orice situaţie – trei copii, care mă iubesc şi în care mă regăsesc, şi un soţ, care mă susţine, şi cu care am petrecut mai mult din jumătatea vieţii mele. Şi mai am pasiunea pentru muzică, care s-a împletit armonios cu viaţa de familie, devenind pentru mine un stil de viaţă. Una fără alta nu pot exista...

M-am născut într-o familie de oameni inteligenţi, din nordul Moldovei. Mama a fost toată viaţa pedagog, tata – inginer. Datorită lor, atât eu, cât şi surorile mele am avut parte de o copilărie de poveste. Tot de la părinţi am învăţat să fiu prima şi cea mai bună peste tot. Era în stilul meu să particip la diferite festivaluri, la olimpiade, concursuri, să frecventez cercuri de fizică, chimie, şah, dans, teatru de pe lângă şcoala de muzică etc. De fapt, s-au perindat atâtea în copilăria mea, încât nu mi le mai amintesc pe toate. În schimb, ţin minte că am început să cânt pe când aveam vreo patru ani. Ieşisem pe scenă cu o piesă compusă de mine, în care se spunea ceva despre lebede. Părinţii mei nu cântau, în schimb, bunicii, care îşi trag rădăcinile din Polonia şi Ucraina, aveau talent. Deseori când mergeam la stâns cartofi, la împletit usturoi, la cules mere, eu şi bunica cântam. Fredonam piese pe două sau chiar trei voci...

După terminarea gimnaziului, indiscutabil, am ales muzica şi am mers la Colegiul de Muzică şi Pedagogie din Bălţi. Acolo l-am întâlnit pe Serghei, actualul meu soţ, primul şi unicul bărbat din viaţa mea. Eu eram în primul an de studii, el deja termina. Ce mi-a plăcut la el (zâmbeşte)? Cam aceeaşi întrebare mi-au pus-o şi fetele: mamă te-ai îndrăgostit de tata la prima vedere? Iniţial m-am îndrăgostit de felul lui de a fi – manierat şi bine educat. Niciodată nu am auzit cuvinte urâte sau indecente din gura lui. Pe mine „m-a crescut”, pot spune, cu atenţie şi dragoste. Mi-a plăcut şi faptul că era mereu implicat în activităţi, ca şi mine. Avea tot timpul sarcini şi funcţii de răspundere. Era şeful clasei, al căminului de elevi etc.

Ne-am cunoscut la o lecţie de cor, el fiind şi dirijor. În perioada ceea eu încă purtam fundiţe în păr, pe care la scurt timp le-am schimbat cu mărgeluşe. Aveam un păr lung şi îl împodobeam cu mărgeluşe, când negre, când albe. Aşa am şi intrat în memoria colegilor ca „fata cu mărgele”.

După absolvirea colegiului, soţul meu a mers la baştină în oraşul Ungheni, unde şi-a început activitatea în calitate de profesor. Eu am rămas să-mi continui studiile. Mă vizita des, şi în această perioadă am reuşit să menţinem frumoasă relaţia dintre noi. Însă, pentru ca să grăbesc momentul de a fi împreună şi de a-i fi soţie, am făcut doi ani de studiu în unul. Când m-am căsătorit, încă nu atinsesem majoratul. Între timp, am început să activez împreună cu Serghei la o şcoală generală din oraş, în calitate de profesoară de educaţie muzicală. La un an de la căsătorie s-a născut Anastasia, soarele nostru. După două luni de la naştere, am reluat serviciul. De vină era acea latură de tristeţe (zâmbeşte amar şi tace preţ de câteva clipe, apoi se regăseşte şi continuă) ... pe care mi-a oferit-o viaţa, dar şi perioada dificilă din punct de vedere financiar prin care trecuserăm toţi atunci. Era 1999, anul când se stingea lumina, oamenii nu primeau salariul luni întregi. Am decis să reiau activitatea, mai ales pentru că locuiam chiar lângă şcoală. Angajasem o bonă şi fugeam la fiecare pauză să o alăptez.

Primul an din viaţa mea de mămică a fost dificil, prea dificil pentru o tânără care abia trecuse de vârsta majoratului. Am locuit la cămin, fără lumină, fără căldură, cu copil mic. Îmi amintesc că, la două luni de la naştere, Năstiuşa s-a îmbolnăvit. Trebuia să îi fac injecţii... Îmi era foarte greu. Puneam pe aragaz o cărămidă, ca să dezmorţim aerul în casă (în timp ce povesteşte, îşi pierde vocea gâtuită de emoţii). Nu puteam să o scald seara. Totuşi am găsit puteri să ieşim. Ba mai mult chiar, am făcut şi studii universitare, la aceeaşi specialitate, „Pedagogie muzicală şi dirjat coral”, iar peste aproape doi ani am devenit din nou părinţii unei alte minuni blonde cu cârlionţi şi ochii mari, pe care am numit-o Daria.

Lucrul cu copiii în şcoală a rămas ca o pată de culoare în viaţa mea, pentru acea perioadă de zbucium şi căutare de sine. Totdeauna mi-a plăcut să lucrez cu ei. Am încercat să le dau mai mult decât puteam. Cred că de asta găseam foarte des scris pe tablă, înainte de lecţii, mesajul: „Pentru cea mai bună profesoară”.

Între timp, soţul meu a primit oferta de a activa la Direcţia Cultură Judeţeană, cum era pe atunci, Ungheni. M-a luat şi pe mine, astfel că eram iarăşi tot timpul împreună. Din profesori am devenit specialişti principali în cadrul consilului raional. În subordinea noastră erau toate casele de cultură, formaţiunile artistice etc. din judeţul Ungheni. Organizam des festivaluri naţionale şi chiar internaţionale. Deşi era un volum foarte mare de lucru, munca era foarte interesantă. Năstiuşa, care crescuse, ne-a ajutat să depăşim toate momentele de care ne-am temut la început. Am părăsit căminul studenţesc şi ne-am căpătuit cu căsuţa noastră. Au început să fie plătite salariile. Viaţa lua o turnură frumoasă.

Ungheniul ne-a fost casă şi masă timp de 10 ani. Mă obişnuisem deja cu acest orăşel provincial, dar curat, în care oamenii vorbesc o română frumoasă, însă pe care a trebuit până la urmă să îl părăsim. Soţului i s-a propus un post de muncă în cadrul Ministerului Culturii, ceea ce a însemnat transferul lui la Chişinău. Timp de un an a oscilat între casă şi serviciu, între Chişinău şi Ungheni. După un an am cedat. Nu a rezistat niciunul dintre noi. Era tocmai perioada când Năstica a trebuit să meargă la şcoală, de aceea am decis că, dacă nu facem acest pas acum, mai târziu va fi greu de făcut şi... l-am urmat toate trei la Chişinău. Trecerea a fost foarte dificilă. Aceasta a însemnat să vindem tot ce am agonisit timp de 10 ani la Ungheni şi să ne mutăm în capitală, unde efectiv nu ne aştepta nimeni.

Chişinaul ne-a primit rece. La propiu şi la figurat. Am vândut casa din Ungheni şi cu banii acumulaţi din vânzarea ei am cumpărat un apartament micuţ şi aproape că gol. Deşi eram pregătiţi pentru asta, şi niciodată nu am aşteptat vreounul dintre noi să ni se ofere ceva în dar, lipsurile pe care le-am simţit de la bun început m-au demoralizat. Spun asta în contextul în care în noua casă nu aveam efectiv nimic din strictul necesar. Ne trezeam dimineaţa deja îmbrăcaţi, copiii dormeau pe un pat vechi şi dărăpănat, rămas de la foştii stăpâni, noi – la podele. Din veselă aveam doar un fierbător, cu care făceam ceai, pentru că nici nu aveam pe ce găti. Era greu pentru copii, dar mai ales pentru mine ca mamă, când întorceam ligheanul în care îşi spălau faţa şi, punând pe el cănile cu ceai, le pofteam: „hai la masă, dragile mele”.

Dar am trecut şi peste asta. Credite, muncă nenormată 25 din 24. Şi multă credinţă în Dumnezeu şi în forţele proprii ne-au ajutat să păşim peste... Perioada de stabilitate financiară şi emoţională care a urmat m-a făcut să mă gândesc din nou la muzică. După ce am fost disponibilizătă de la Ministerul Culturii, unde am activat o perioadă, mi-am dat seama că e vremea să revin în forţă la pasiunea mea veche. Deşi, sinceră să fiu, la ea nu am renunţat niciodată. Cât am locuit la Ungheni, am cântat totdeauna. Eram invitată împreună cu soţul în fiecare weekend la toate nunţile, cumetriile, pentru a cânta. Ne-am deschis şi o agenţie specializată în domeniul petrecerilor – „Exclusiv show Company”. Acum însă am simţit că a venit timpul pentru un altfel de muzică...

În 2008 am avut prima ieşire pe scena mare la Festivaul Internaţional „Mărţişor”. Se întâmpla la scurt timp după venirea noastră în Chişinău. Apoi am început să scriu texte. Mă inspira totul – dragostea, viaţa, copiii, părinţii. Ca rezultat, acum patru ani am scos pe piaţă primul meu CD cu 12 piese, pe care l-am intitulat „Universul”. Între timp am avut colaborări frumoase cu McGutsă, cu fraţii Advahov, Liviu Ştirbu, Marian Stârcea, Anatol Dumitraş, Alexandru Morozov şi Larisa Dolina etc. Acum doi ani am făcut un videoclip la piesa „Îţi scriu, iubitule!”, pe care am dedicat-o exclusiv unicului bărbat din viaţa mea. Acum lucrez la al doilea clip pentru piesa „Небеса”. Am avut şi multe deplasări în plan profesional în Italia, Franţa, Portugalia, Grecia, Turcia, China, Coreea de Nord şi de Sud, Rusia. Ca orice interpret, visez foarte mult la un concert solo, însă până atunci mai lucrez la piesele pe care le am în repertoriu, le completez cu altele noi. Paralel cu muzica, deja de cinci ani reuşesc să fiu şi director al complexului de restaurante clasa VIP „Marius”.

Sunt foarte fericită de faptul că muzica în familia noastră are o continuitate. Şi numele acestei continuităţi este Daria, cu care am făcut duete frumoase. Pentru ea am scris piesa „Чудо-чадо”. La cei 12 ani, Daria are deja patru piese înregistrate, iar cu una din ele a participat la concursul „Eurovision” anul trecut.

Acum un an am făcut o pauză în toate activităţile pe care le aveam în acel moment, inclusiv în muzică. De vină este Polina, mezinuţa noastră de şapte luni, cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu. Polina a fost un copil foarte aşteptat. Dacă pe Anastasia şi Daria le-am născut când eram foarte tineri, respectiv, ele au crescut pe nesimşite, fără să observăm noi, care pe atunci eram prinşi în vâltoarea grijilor acelor vremuri. De aceea, ne-am dorit foarte mult încă un copil, pentru a putea savura din nou fiecare etapă de dezvoltare din viaţa unui om mic. A fost o perioadă când mă gândeam să înfiez un copilaş, şi chiar începusem demersurile, dar Cel de Sus a avut alte planuri pentru noi.

Acum, când mi-am trecut toată viaţa prin lumina ochilor, ca la spovedanie, realizez cât de plină a fost ea cu de toate: cu clipe frumoase, sublime, dar şi cu dezamăgiri şi deziluzii. Pe toate le-am trecut datorită oamenilor de lângă mine. Cu toate acestea, nu m-am schimbat. Am rămas aşa cum m-a făcut Dumnezeu – credulă, miloasă, iertătoare şi incurabil îndrăgostită de frumos.

Text de Daniela Borodachi

Articolul a fost publicat în revista "Mame de succes", nr. 4 (6) din 2014

Adaugă comentariu

Închide