Natalia Duca: trăieşte clipa

Natalia Duca: trăieşte clipa

Natalia Duca este genul de femeie care, intuitiv, îţi înspiră respect şi admiraţie, chiar de la primul contact, când încă nu ştii ce urmează să-ţi povestească. Te fascinează prin frumuseţea, stilul şi eleganţa, care-i sunt asemeni unei cărţi de vizită. După primele cinci minute de discuţii îţi dai seama că nu ai dat greş. Ba mai mult chiar, descoperi, în femeia din faţa ta voinţă, caracter şi inteligenţă. Este o mămică şi o soţie excepţională, ale cărei cuvinte, trăiri şi experienţe de viaţă ar putea fi punct de pornire pentru multe dintre cititoarele aflate în căutarea sinelui…

 

dacă mă întrebai acum cinci ani în ce ipostază mă simt cel mai bine: de mamă, de soţie, sau femeie de afaceri, cu siguranţă că alegeam cariera. Îmi ieşea bine ceea ce făceam în plan profesional, aveam succese mari, dar era asemeni unui vârtej în care m-am prins şi era cât pe ce să mă răpească total. Însă a fost un moment în care m-am oprit şi m-am întrebat – să fie oare aceasta fericirea supremă? Sau mai este şi altceva? Ce urmează? Care este destinaţia mea în această viaţă? Am început să meditez, să citesc cărţi, să discut şi să ascult părerea unor oameni ale căror cuvinte aveau greutate pentru mine… Am înţeles că venise timpul să fiu mamă şi soţie, dar una la fel de bună, precum am fost şi fost şi în plan profesional. Dar pentru că m-ai întrebat, îţi spun cu cea mai mare mândrie şi sinceritate, că, acum, toate cele trei ipostaze ale mele sunt în echilibru…

 

… fiecare treaptă în ierarhia profesională m-a învăţat foarte multe lucruri care ţin nemijlocit de job-urile mele, însă mai întâi de toate m-a învăţat să fiu foarte organizată şi meticuloasă, uneori, chiar pedantă, în tot ceea ce fac. Acelaşi lucru îl cer şi de la persoanele care lucrează în echipa mea. Îşi spun cuvântul cei trei ani de activitate în cadrul Băncii Mondiale în Washington D.C, dar şi funcţia de director comercial al Agenţiei de Publicitate şi Marketing “Strategic Media” şi chiar perioada când am iniţiat şi coordonat proiectul “Funclub Eurovision”…

… am făcut carieră la o vârstă când majoriatatea femeilor îşi întemeiază o familie, pentru că aşa a fost aruncată cartea destinului. Dar nu cred că aş fi fost mai puţin fericită dacă lucrurile s-ar fi întâmplat altfel şi copilul meu ar fi intrat mai devreme în viaţa mea…

… dacă un bărbat are alături o femeie puternică, asta nu înseamnă că viceversa legea trebuie să funcţioneze la fel. Mă consider o femeie de succes, dar nu şi una puternică. Şi asta îmi place. Soţul Vasile m-a învăţat să fiu o femeie adevărată, să am nevoie de un bărbat alături, să am încredere în el, să ştiu că sunt lucruri pe care doar un bărbat le poate face. Trebuie să recunosc că la început soţului nu i-a fost uşor cu mine, căci mă consideram puternică şi într-adevăr puteam să fac multe. Cu timpul, am cedat, am devenit mai blândă. Lângă un bărbat puternic, pot să-mi permit să fiu slabă, să am frici, să fiu acea femeie care are nevoie de grija unui bărbat. Chiar dacă pot şi în continuare să fiu puternică, pentru el trebuie să fiu slabă…

… l-aş contrazice pe Frederic Beigbeder (dacă l-aş întâlni), care zicea că “Dragostea durează trei ani!?” cu un alt aforism spus de cineva: “O dragoste nebună poate trece repede, pe când dragostea a doi nebuni – niciodată”. Cam aşa e şi în cazul nostru. Suntem diferiţi la temperament şi caracter, şi probabil de asta ne completăm atât de bine. Nu ştiu când ne-am văzut pentru prima dată. Uneori mi se pare că ne cunoaştem de-o viaţă. Am învăţat în aceeaşi şcoală, apoi am trecut prin băncile aceleiaşi universităţi, însă nici atunci dragostea noastră “nu a luat foc”. A debutat mult mai târziu, când ambii eram deja personalităţi formate, fiecare cu principiile şi idealurile sale, cu dezamăgirile şi realizările sale…

… relaţia a fost, de la bun început, una frumoasă şi pasională, fără condiţionări şi mari aşteptări. De aici şi până la dragoste nu a fost decât un pas. Ne-am îndrăgostit nu pentru că, în sfârşit, ne-am întâlnit idealul nostru, ci pentru că am văzut ceva ideal, în cineva imperfect…

… cererea în căsătorie a venit peste două luni. Am zis “DA” fără să mă gândesc. Nici până acum nu pot să explic de ce am simţit că anume Vasile este ACELA. Probabil se datora faptului că mă simţeam în siguranţă lângă el. Îmi conferea un sentiment de linişte pe care niciodată nu l-am mai simţit alături de altcineva. Lucrurile au evoluat senzaţional de frumos, astfel, încât la un moment dat, am realizat că îmi place să gătesc pentu soţ, să-l aştept seara după lucru, să-i calc o cămaşă. Nu merg la culcare, dacă Vasile se reţine la serviciu. Şi nu mă deranjează faptul că de la mine miroase nu a parfum scump, ci a bucate. Am înţeles că anume aceasta este adevărata fericire. Imi place şi vreau să fiu doar a lui. Azi şi pentru întreaga viaţă!...

formăm zilnic un tandem pe care îl “aprovizionăm” cu dragoste şi îl condimentăm cu micile plăceri ale vieţii. Rutina nu îşi găseşte loc în familia noastră. Suntem adepţii călătoriilor neplanificate. Nu alegem destinaţia. Contează doar faptul că suntem împreună. Savurăm locuri noi, peisaje inedite, descoperim bucate delicioase. Vă spun cu siguranţă că nimic altceva nu generează astfel de emoţii. Ne-am dori să revenim în acele locuri care nouă ne-au plăcut enorm, deja împreună cu copiii. Cred că am începe cu reşedinţa lui Moş Crăciun din Laplandia, apoi am merge în Legoland, Germania etc...

… nu fac nici un secret din faptul cum reuşeşc să arăt bine întodeauna. Când eşti iubită şi poţi face fericit pe altcineva, la un moment dat, te simţi cel mai frumos om din lume. Îmi place să arăt bine pentru soţul meu, iar el apreciază efortul. Fac sport. De fapt, sportul demult a devenit parte al stilului meu de viaţă. Îl practic de şase ori pe săptămână, cu antrenor şi program individual elaborat. In rest, totul ţine de genetică. Şi aici, spun un mulţumesc aparte mamei şi tatălui...

… apropo de mama, între noi două este o legătură înnăscută pe care nu toate mamele şi fiicele o au. Comunicăm prin gânduri, priviri şi emoţii. Mama a fost prima mea icoană de stil, de comportament şi de frumuseţe feminină. M-a învăţat multe, atât de multe, încât uneori îmi este frică ca lecţiile ei să nu fie asemeni unei previziuni a viitorului. Evident, multe lucruri au evoluat şi sunt privite prin prisma timpurilor de azi, însă principiile de bază au rămas aceleaşi. Cred că ea mi-a insuflat acea “necesitate” feminină de a fi slabă în faţa soţului…

… copii sunt slăbiciunea şi puterea noastră. Nu-mi închipui cine aş fi astăzi, dacă Dumnezeu nu mi l-ar fi dăruit pe David. Pentru orice mamă, viaţa se împarte în “până la apariţia copilului” şi “după”. Am avut o viaţă frumoasă până a apărut David. Acum s-a făcut şi mai frumoasă. Când ajung seara acasă şi îmi strâng băieţelul în braţe, îi simt dragostea, atingerea şi mirosul, sunt cea mai fericită fiinţă. Sunt o femeie împlinită…

…David a fost un copil mult aşteptat, dar care ne-a surpins, pentru că a venit pe lume într-un moment total neaşteptat pentru noi. A păstrat şi în continuare capacitatea de a ne surpinde, şi face aceasta în fiecare zi. Este la vârsta când am stabilit deja o conexiune inversă între noi. Adică, atunci când îi spun cât de mult îl iubesc, el mă îmbrăţişează, îmi dă un pupic şi…..mă muşcă…

… odoraşul nostru este un mix de asemănări şi deosebiri dintre noi doi. Uneori eu mă regăsesc în el, alteori îl văd pe Vasile. Se mai întâmplă să îi întrezărim şi pe bunei în felul lui de a fi şi de a-şi exprima emoţiile. Îmi place să văd cum i se formează caracterul. Ştie să obţină ce vrea, dar, în acelaşi timp este înţelegător. Zâmbeşte mult, se supără repede, şi tot atât de repede îi trece. În general este un copil cu lipici, pozitiv şi ingenios…

… mă înduioşează foarte mult relaţia dintre David şi tatăl său. Între ei doi există o legătură specială, o armonie, în care eu nu mă încumet să mă implic. Ce fac împreună? De toate. Se joacă, citesc, discută, merg la plimbare. Pentru David, tatăl său este cel mai bun prieten şi cel mai fidel partener de joacă. Oare ce mai trebuie unui pici de un an şi jumătate? Nimic altceva, decât să treacă ziua şi să vină tati acasă…

… educaţia lui David e o chestiune discutată în familie şi nu ţine nicidecum de deciziile luate pe moment, în dependenţă de circumstanţe. Suntem la o vârstă când nu mai luăm hotărâri spontane. Mai mult decât atât, prima mea universitate absolvită este cea de pedagogie şi soţul îmi încredinţează mie multe aspecte ale educaţiei copilului, iar eu mizez pe ideea că doresc să cresc un copil independent, bogat din punct de vedere spiritual şi inteligent, un copil care să poarte cu cinste numele părinţilor săi. Cuminte? Nu ştiu dacă vreau ca David să fie un copil cuminte. De fapt, nici nu cred că vreau să dau o definiţie noţiunii de “copil cuminte”…

… dacă stau să mă gândesc mai bine, cred că educaţia lui David a început cu mult înainte de naşterea lui. Perioada cât am fost însărcinată, am citit mult – cărţi de specialitate, de psihologie, orice găseam înteresant. Ascultam muzică, chiar şi din ceea ce nu o preferasem până atunci, în special muzică clasică, dar care ştiam că face bine unui făt în dezvoltate. Când burtica crescuse mai mare, puneam căştile pe burtă şi îi dădeam şi lui David să asculte, “din prima sursă”, muzica cu care îl obişnuisem deja…

… nu sunt tipul de mamă “cloşcă”, cum preferă Vasile să le numească pe femeile care sunt prea … mămoase cu copiii lor. Sunt mama unui copil pe care îl iubesc mai mult decât viaţa, şi nu ştiu fericire mai mare decât atunci când îl văd zâmbind. Cu toate acestea, cred că fiecare mamă trebuie să-şi păstreze şi o parte a vieţii, acolo unde e doar ea. Evident că rutina zilnică s-a schimbat. E normal că week-end-urile nu mai sunt la fel, dar sunt mamă şi ştiu pentru ce trăiesc. Aşadar, ţin la sănătatea mea, fac sport, am grijă ce şi cât mănânc. Copilul are nevoie de o mamă sănătoasă. Imi încep ziua, prin a mă uita din fugă în oglindă, a-mi aranja părul şi a mă aduce în ordine, căci MAMA este primul chip pe care îl vede copilul dimineaţa. Mă îngrijesc şi de partea emoţională a relaţiei mele cu copilul, care are nevoie de o mamă zâmbitoare, care gândeşte pozitiv si care face tot lucrul nu pentru că aşa trebuie, ci pentru că aşa vrea ea. Incerc să-mi planific ziua astfel încât rutina zilnica să nu-şi lase amprenta asupra mea, atât fizic, cât şi moral. Eu ştiu când trebuie să mă dedic în întregime copilului şi soţului, şi când să zic “Stop! Am nevoie de un repaos”. Ştiu că multe cititoare ar putea să nu fie de acord cu mine, dar aceasta este alegerea mea…

… cu siguranţă că ne dorim ca să îi dăruim lui David o surioară, sau un frăţior. Nu planificăm nimic, dar suntem gata oricând…

… o viaţă îndestulată cu de toate nu e suficientă pentru a creşte frumos un copil. Este adevărat că multe din privilegiile pe care le avem astăzi uşurează cu mult munca noastră a mamelor, ne oferă timp, însă, contează ca acest timp să nu fie doar cantitativ, ci şi calitativ. Cu cât mai mult investeşti într-un copil, şi nu mă refer la partea materială, cu atât mai impresionante sunt rezultatele. Inconştient, copilul aşteaptă atenţie, vrea să vadă în părinţi modele pe care el să le preia, aşteaptă să i vorbească şi să primească cât mai multă dragoste…

… sunt o mamă de succes care îşi trăieşte clipa. Nu-mi fac planuri mari de viitor, pentru că mâine poate fi cu totul altfel decât mi-am imaginat – se poate schimba viaţa, exteriorul meu, oamenii ce mă înconjoară, profesia… Eu sunt deschisă pentru provocări, în caz contrar viaţa ar părea prea monotonă. Totuşi, la sfârşitul vieţii aş vrea să simt că am făcut tot ce mi-a stat în puteri, în toate domeniile, inclusiv, la capitolul maternitate…

Text: Daniela Borodachi

Articolul a fost publicat în revista "Mame de succes", nr. 1 (7) din 2015

Adaugă comentariu

Închide