Nu faci un copil ca să-ți fie ajutor la bătrânețe! Copilul nu este sclavul tău din viitor!

Ursula Sandner, life-coach, psihoterapeut, trainer, fondatoarea companiei Sandner Mind Consulting, și-a exprimat părerea cu referire la iubirea dintre părinți și copii, combătând prin argumente o veche zicală românească potrivit căreia faci copii ca să ai un sprijin la bătrânețe ca să aibă cine îți aduce un pahar cu apă.

Specialista se referă în mare parte la realitatea din țara vecină – România, dar ne pare că cele spuse de ea se potrivește și pentru realitatea noastră, de aia ne-am gândit să vă oferim cele spuse de ea.

Există în mentalitatea românească ideea cum că trebuie să faci copii, să te sacrifici pentru ei pentru ca la bătrânețe să aibă ei grijă de tine – adică să-și sacrifice și ei ani din viața lor ca să rămână lângă tine și să te îngrijească atunci când tu nu mai poți.

În acest scenariu, părintele face copii, se sacrifică pentru ei (poate sta în relații disfuncționale pentru ei, investește tot ce are mai bun în acel copil ca să-și facă o asigurare la bătrânețe, își trăiește viața prin acel copil și realizările lui), iar copilul vine pe lume și este obligat să-și asume o responsabilitate pe care nu a cerut-o și care îi condiționează viața.

Un astfel de părinte nu-și iubește copilul pentru ceea ce este el, ci pentru ce poate să facă pe viitor pentru părinte. Atitudinea acestor părinți, care fac un copil ca și investiție pentru viitor, care le repetă „eu îți dau acum ca să-mi dai și tu când nu mai pot”, care îi manipulează și șantajează emoțional, cerându-i copilului să devină sclavul vieții și nevoilor lui, este expresia pură a egoismului și egocentrismului.

Un părinte cu o astfel de mentalitate nu-și va crește copilul ca să devină un adult autonom și de sine-stătător, nu-i va da aripi să zboare din cuib – cum ar fi normal, ci îl programează ca pe un instrument de care să se poată folosi el pe viitor. „Eu te-am făcut, deci viața ta îmi aparține”, „nu contează ce vrei tu, important este să ai grijă de mine și să mă faci fericit”, „eu ți-am dat tot, mi-am sacrificat viața pentru tine, așa că este normal să-mi recuperez investiția mai târziu”, „eu am trăit pentru tine, așa că ești obligat să trăiești și tu pentru mine” ș.a.m.d.

De multe ori, copilul ajuns adult nu dorește să-și asume o responsabilitate pe care nu a cerut-o, cu care s-a trezit fără să fi avut un cuvânt de spus în privința asta și se va revolta. Pe bună dreptate, îi va spune părintelui: „eu ți-am cerut să mă faci, să-ți sacrifici viața pentru mine și apoi să-mi ceri să trăiesc așa cum vrei tu?”, „m-ai adus pe lume ca să devin sclavul tău?”, si va pleca departe de el.

Un copil nu este un instrument, o investiție „sigură” pentru viitor, ci este un om care a venit pe lume ca să-și caute propria cale. Niciunde nu mai întâlnim în natură o astfel de situație, ci, la orice specie, atunci când puiul atinge maturitatea, pleacă de lângă părinții lui și își caută drumul propriu – aceasta este normalitatea.

Un părinte ar trebui să facă un copil doar atunci când poate să-și asume demersul de a crește un viitor adult autonom, căruia să-i dea aripi să zboare și să simtă bucuria că și-a făcut datoria de părinte când progenitura sa își găsește propria cale în viață.

Copilul nu-l faci pentru tine, pentru ca să-ți asiguri tu bătrânețile (decât daca ești foarte egoist), ci pentru că vrei să formezi o ființă umană valoroasă. Copilul nu datorează nimic părinților săi pentru că el nu a cerut să vină pe lume – a fost decizia părinților să-i dea naștere.

Nu te mai sacrifica pentru copilul tău ca să-i ceri mai apoi să facă același lucru pentru tine, ci caută să ai o viață echilibrată și asigură-ți altfel bătrânețile.

Sursa: demamici.ro; yarnews.net