Copilăria ultramaratonistului Tibi Ușeriu a însemnat tot ce poate fi mai traumatizant pentru un copil: În jurul meu, bătutul copiilor era un sport

Tibi Ușeriu, alergător de anduranță și ultramaratonist, are o pasiune care, văzută din fotoliu, cu telecomanda în mână, pare nebunie curată: participă și chiar câștigă cele mai grele ultramaratoane din lume, desfășurate în condiții inumane: nopți cu -40 de grade Celsius, vând de peste 80 de km pe oră, dureri, oboseală extremă, degete degerate, halucinații. Sunt experiențe în timpul cărora, practic, se luptă cu moartea. Ce îl determină să facă asta? De unde atâta rezistență în fața suferinței? Să fie de la bătăile crunte luate în copilărie de la mama, bunicul, unchii sau profesorii lui? Să fie din vremurile în care trăia din jafuri armate și fugea de poliție? Din experiența celor 10 ani de petrecuți într-o închisoare de maximă securitate cu cei mai duri infractori ai Europei? 

Într-un interviu acordat totuldespremame.ro, Tibi Ușeriu vorbește despre copilăria lui, despre relația cu părinții și bunicii, despre abuzurile la care a fost supus și care, la vârsta aceea, i se păreau perfect normale. „Eu sunt un exemplu despre cum nu trebuie să-ți crești un copil. În jurul meu, bătutul copiilor era un sport la fel de popular ca bătutul covoarelor de sărbători”, spune el. Părinții îl băteau acasă, în vacanțe era trimis la bunici unde muncea de dimineața până seara la câmp, stătea nespălat cu zilele, flămând în permanență și mânca, preponderent, bătaie. Când se termina vacanța și se întorcea la școală, tratamentul de care avea parte era același, se schimbau doar abuzatorii.

Când avea 11 ani, Tibi a luat o bicicletă, pe care vecinul lui o lăsa peste noapte în scara blocului, s-a plimbat cu ea prin oraș și a adus-o înapoi. Bărbatul l-a văzut și l-a pârât mamei. Atunci a luat o bătaie soră cu moartea, cu un cablu de reșou, pe care și-o amintește și azi în cele mai mici detalii. „Nu știu cât timp m-a bătut. La final eram plin de dungi și nu știam cum mă cheamă. Suspinam din străfundul sufletului. Pe alocuri, rănile erau deschise și sângerau. A doua zi, mama a făcut o soluție salină concentrată și mi-a turnat pe răni. Țin minte că am urlat, deși încercam din răsputeri să mă port ca un bărbat. A treia zi a adus un tratament nou: mi-a băgat degetele în tocul ușii. A strâns progresiv până când promisiunile mele, transformate în urlete, au devenit juruințe” (Pasaj din cartea autobiografică ”27 de Pași”)

Eu am aflat după ce m-am întors din pușcărie ce a gândit mama atunci. „Cum ți-a venit ideea să îmi strângi mâinile în ușă?”, am întrebat-o. „Păi cu mâinile ai furat bicicleta aceea”, mi-a zis. „Dar de unde ți-a venit ideea asta?” A zis că a auzit la Europa Liberă despre atrocitățile din pușcăriile din România. Iar sarea mi-a pus-o ca dezinfectant. Nu mă putea duce la spital în halul acela.

Toți copiii din jurul meu erau bătuți și folosiți. Oamenii făceau copii ca să aibă cine să le  aducă o cană cu apă la bătrânețe. Ceea ce e semn de minte nebună. Un copil trebuie să îl faci din dragoste, să lași un urmaș, nu să te gândești că la un moment dat nu vei mai fi în stare să-ți aduci o cană de apă și cineva ar trebui să facă asta pentru tine.

Noi pentru asta am fost făcuți. Ca să fim folosiți. Ne-au folosit părinții, ne-au folosit și bunicii noștri ca să facem treabă în gospodărie. Când am scris cartea despre viața mea mi-am dat seama că nu am putut găsi nicio persoană pozitivă sau o amintire pozitivă din copilăria mea.

Care este relația ta cu mama acum? Acum am o relație extraordinară cu ea. Am încercat tot timpul să o înțeleg, iar acum, în ultimii ani, mi-a fost foarte ușor să fac asta. Când o întreb despre bătăile din copilărie îmi spune că le meritam, că am făcut-o de rușine în tot cartierul. E suficient să mă gândesc cum a crescut ea și cum s-au purtat părinții ei cu ea ca să înțeleg. Dacă nu ai de unde să înveți, dacă tu ai crescut în condițiile acelea și nu ai văzut altceva, tu ce să îi dai copilului tău, de fapt? Îi dai ceea ce ai avut tu, în mediul în care ai trăit.

Eu mi-am dat seama că ceea ce mi s-a întâmplat mie nu m-a adus într-un punct în care aș fi dorit să ajung. Am luat partea pozitivă din ce am trăit și am încercat să o modelez după gândirea mea. Și evadarea din țară m-a ajutat, și faptul că am văzut cum cresc alți copii. Ce-i drept, eu am trăit zece ani în pușcărie, dar am stat mulți ani în străinătate, în libertate, și am văzut cum trăiesc alții. Odată ce stai câțiva ani în altă cultură, te adaptezi și te întrebi cum de în altă parte se poate, iar la noi, nu. Și te întorci înapoi cu altă mentalitate.

Mie mama nu mi-a zis niciodată să nu arunc mizerie pe stradă, să nu scuip pe stradă, să nu înjur…dar văzând că acolo toată lumea aruncă la gunoi și vorbește frumos, cumva m-am autoeducat. Am avut atâta inteligență să învăț singur asta. Părinților mei le-a lipsit însă asta, ei au trăit în același mediu și nu au văzut altceva. Au fost crescuți la fel. Cum pot să pretind de la tata să se fi purtat altfel cu mine, în condițiile în care tatăl lui era mult mai rău ca el? S-a purtat după cum a fost el învățat și după nivelul lui de inteligență.

I-ai iertat pe ai tăi pentru bătăile pe care ți le dădeau? Nu mi-am pus niciodată problema dacă i-am iertat sau nu. Dacă se purtau urât cu mine, dacă mă băteau…dar în farfurie tot ei îmi puneau. În clasa mea, jumătate dintre copii erau de la casa de copii. Și mai mergeam la ei uneori și vedeam atrocitățile de acolo. Și mă gândeam ce bine de mine că nu sunt la casa de copii. Practic, în cercul meu de copii, toți o luau într-un mod sau altul. Poate nu așa cum o încasam eu, dar toți o luau. Și acasă, și la școala. Profesoara, dacă se supăra, dădea. Un unchi, dacă se supăra, ne dădea. Verișorii mei pățeau la fel. Nu vedeai altceva, de unde să înveți altceva? Puterea exemplului este extraordinară.

Tocmai de aceea cred că singurul model pe care l-am avut în viața mea a fost Van Damme. Am recunoscut în el ceea ce mi se întâmpla mie, adică agresivitatea. „Posed un fel de istorie personală construită din traume. Memoria mea are repere de durere fizică, imprimată adânc în conștiință…Memoria mea sare de la o bătaie memorabilă la alta. De exemplu, într-a șasea, am sărutat o fată pe obraz și profesorul de tehnologie mi-a dat o palmă atât de grea încât mi-am pierdut cunoștința. Primul meu blackout a fost din iubire. Au aruncat o găleată de apă pe mine, să mă trezească. Apoi, când măsuram greșit cu șublerul, maistrul de la atelier ne bătea pe toți cu cureaua de la strung. Profa de geografie îmi umfla degetele cu indicatorul pentru că nu știam unde-i Africa. Sau tata, împingându-mă ca pe o vită în grajd, ca să mă poată bate cu biciul mai bine fiindcă rătăcisem în ograda bunicului un amărât de ciocan”. (Fragment din „27 de Pași”)

Cum a fost viața de școlar? Eu am învățat să scriu și să citesc doar în clasa a IV-a, în trimestrul trei. Venit de la țară, de pe valea Bârgaielor, de la școli la care mergeai de formă, am ajuns la Bistrița în clasa a IV-a fără să știu să scriu și să citesc. Silabiseam și aveam și un accent urât, de la țară, când mă ridica profesoara în picioare toți copiii erau pe spate de râs. După ore, mă lua o profesoară și încerca să mă ajute să recuperez. În gimnaziu a mai fost și profesoara de istorie, ea era destul de în vârstă, blândă, înțelegătoare…cred că era singura care nu ne agresa.

Pentru că eram foarte slab la învățătură, după finalul clasei a IV-a am fost repartizat la o școală care nu era chiar ultima, ci penultima în oraș. Eram în D, cea mai slabă clasă dintre toate. Și asta era o problemă de atunci. În loc să iei copiii mai slabi și să încerci să îi integrezi alături de copii mai buni, ei erau adunați într-un loc. Așa este și la hoți. Când pui împreună hoț cu hoț cum poți să îi educi? Avem recidivă peste 70% în România pentru că nu se face reabilitare. Când am început să promovez cartea pe care am scris-o mi-am zis că și dacă un singur om se schimbă după ce o citește, am făcut ceva bun.

Povestește-mi puțin de relația cu tatăl tău. Ultima dată când l-am văzut aveam în jur de 16 ani și am fugit de am rupt pământul de el. De atunci, nu l-am mai văzut. Mai aflu despre el de la sora mea vitregă, pentru că el, după ce s-a recăsătorit, a făcut o fată. Ea îmi mai spune despre el, dar fără să întreb eu. Când am plecat eu de la tata, ea era în leagăn. A împlinit 77 de ani, am văzut niște poze de la aniversare. El trăiește la vreo 80 km de Bistrița. Cred că are un caracter negativ, atât de orgolios încât nu cred că înainte de a pune mâinile pe piept va avea curajul să vină să îmi zică: „Măi, Tibi, nu am crezut vreodată că viața ta se va schimba așa”. Nu mi-a scris vreo scrisoare cât am stat în pușcărie, nu a venit să mă vadă nici când am ieșit…deși el știa pentru că toată lumea de acolo de la țară vorbea despre ceea ce a făcut băiatul lui.

Cumva, când a părăsit-o pe mama, el ne-a părăsit și pe noi, deși pe mine m-a luat cu el după divorț. Dar m-a luat doar pentru că altfel trebuia să plătească pensie alimentară. Dacă unul dintre copii rămânea cu un părinte și celălalt cu altul, pensia alimentară nu mai trebuia plătită.

Cât la sută din băiatul rău care ai fost crezi că e din vina lui? Nu cred că totul i se datorează lor. După ce devii adult și conștientizezi ce se întâmplă și diferența dintre bine și rău, dacă nu ești prost ți se datorează ție. Impulsul, clar ți-l dau ei. Dacă erau niște oameni citiți, dacă făceau diferența între ce înseamnă să crești bine sau rău un copil…nu cred că eram eu acum vreun doctor docent, dar aș fi avut altă viață. Când ești adolescent, tu îți alegi drumul în viață. Însă ceea ce vezi și primești în familie contează enorm pentru ceea ce vei deveni în viitor.

Și mama mea a trăit la fel. Trimisă dezbrăcată iarna după vaci și cărțile aruncate în foc, pentru că bunica zicea că ei trăiesc din ce dau animalele și pământul, nu din ceea ce citește. Bunica la rândul ei a fost violată, abuzată în perioada războiului.

De unde venea violența extremă în familia ta? Am vorbit la un moment dat cu domnul Mircea Miclea (n.red- Psiholog și fost ministru al Educației) despre asta și el a încercat să îmi ofere niște explicații care mi se par foarte bune. Mama a avut parte de o violență nebună din partea tatălui. Mama a fost în comă din cauza bătăilor lui. A fost operată de cinci ori din cauza bătăilor luate de la tata. După divorț, din cauza acelor violențe, dacă noi o supăram, ea își pierdea efectiv firea și încerca cumva să dea mai departe suferința pe care ea a simțit-o.

Încerca cumva să se descarce prin asta. Când îți pierzi puțin mințile, e foarte ușor să faci ceea ce făcea mama cu noi. Dacă tu asta primești, asta dai mai departe. Traumele ei le descărca pe noi. Asta cred că e singura justificare. Ea nu are o justificare. Dacă o întreb de ce făcea ce a făcut ..chiar și acum, dacă ar avea puterea…cred că a doua oară când m-am dus la Cercul Polar m-ar fi bătut ca să nu mă mai duc.

Și acum, la 79 de ani, are un caracter foarte puternic. Nu cred că va zice vreodată: măi, Tibi, cred că nu a fost bine că ți-am aplicat asemenea pedepse. Am încercat de multe ori să o descos și am întrebat-o: „Mamă, de ce mi-ai făcut asta atunci?”. Și vine imediat cu replica: „Dar tu știi ce ai făcut atunci? Crezi că degeaba ai luat bătaie?”

Acum mai simți frustrare față de ea? Nuuu, mi-e atât de dragă. Ea știe că dimineața eu îmi fac un cocktail cu pătrunjel. Mi-l culege și mi-l aduce, nu mai trebuie să merg eu să culeg. Face ceea ce ar fi trebuit să facă odată față de copilul ei. Dar nu cred că o face forțat, să o iert, pentru că niciodată nu i-am zis că mi-a distrus viața. I-am mai reproșat, dar ea se apără și zice: „Dar ce, eu te-am trimis să furi? Eu te-am trimis în Germania să faci ce ai făcut?”

Dacă mama ar fi conștientizat că prin comportamentul ei mă împinge spre o viață ca cea pe care am avut-o, sigur nu ar fi făcut asta.

Dacă atunci aș fi avut 10% din relația pe care o am acum cu ea, eram cel mai fericit copil. Dar în copilărie relația cu ea a fost catastrofală. Eu sunt exemplul potrivit pentru a vedea cum nu trebuie să crești un copil. Sunt și exemplu negativ, și pozitiv. Eu de copil am fost ambițios și dacă cineva ar fi umblat la ambiția aceasta a mea, altul mi-ar fi fost drumul și viața mea.

Mama ta a făcut un gest de mare curaj pentru vremurile acelea divorțând. Cum de a făcut-o? A făcut-o pentru că era să moară de câteva ori din cauza bătăilor și efectiv nu a mai rezistat din cauza violenței. A venit la Bistrița, a împărțit copiii, l-a luat pe fratele meu mai mare cu trei ani…eu am rămas la tata. Ea a trăit cu un tată vitreg, a avut parte de violență și de la părinții ei. Tatăl ei bun a murit, cel vitreg o bătea. Soarta a făcut ca și soțul ei să fie foarte violent. Fără să fi fost alcoolist, pentru că asta era frecvent în România: soțul alcoolist care se întoarce acasă, nu îi convine ceva și începe să-și bată nevasta. El era însă extrem de gelos, o lua la bătaie dacă se îmbrăca nu știu cum, dacă ieșea undeva.

Dar copilăria tatălui? Nu știu detalii, el nu ne-a povestit. Mama ne-a povestit acum. Multă lume mă întreabă de ce nu am mers eu la el. Și nu exclud să fac asta, măcar să mă uit în ochii lui înainte de a-și da ultima suflare și să-l întreb: „Bă, de ce? Să zicem că de mine ți-a fost rușine, dar uită-te la Alin, fratele meu, care nu a făcut ce am făcut eu. El e un om care face extrem de mult: educă copii, are peste un milion de puieți plantați, are o asociație, face proiecte frumoase. Poate ar merita să mergi la el și să îi zici că ești mândru de el”.

Și chiar și mie. Chiar dacă am făcut ce am făcut. Să îmi zică „acum ești un exemplu și sunt mândru de tine. Mă uit la știri și te văd și sunt mândru”. Știu că se uită la știri și mă vede. Mi-a zis sora mea că atunci când am fost la Polul Nord, tata m-a văzut la știri.

La fel ca mama, are un orgoliu care nu o să îl lase să facă asta. Ar fi una dintre surprizele extraordinar de mari să mă caute să-mi zică ceva. Cu sora vitregă are o relație ok, își vede nepoții, merg în vizită, se văd de sărbători.

Când tata nu te mai lăsa să intri în casă și te ținea în grajd, așa cum povestești în carte, mama ta știa? Nu, mama nu avea de unde să știe. A fost o jumătate de an. Când m-a băgat în grajd dormeam în fân, neînvelit, era cald. Dar a venit apoi o perioadă rece în care a trebuit să dorm în ieslea animalelor să mă încălzesc. Deci am prins și o parte din iarnă. Cu mama nu mă întâlneam. Dacă tata auzea că vine mama să mă vadă mă ducea la unchii mei. Întâmplarea a fost ca, la un moment dat, eu eram la bunicul, cu animalele, la câmp, și a venit mama cu fratele ei și cu Alin, se întorceau de la mare și au venit să mă vadă.

Eu eram cu animalele și m-a găsit în ultimul hal, plin de râie și de păduchi, cu cizme cu trei numere mai mari ca să nu mi le schimbe în fiecare an. Atunci s-a schimbat totul. Atunci am fugit pentru ultima dată de la el. Am lăsat animalele și am venit la mama și la Alin la Bistrița. Ea m-a dus la Poliție să vadă în ce condiții sunt crescut de tata, a deschis din nou proces și am fost încredințat definitiv mamei. Am stat la el cam trei ani, de două ori am fugit la mama, dar el a venit după mine și m-a luat înapoi.

De fiecare dată când mă ducea la tribunal îmi promitea că îmi cumpără doi mânzuci. Mie mi-au plăcut animalele, vorbeam cu ele, mă destăinuiam lor. E visul meu să am niște cai. La un moment dat o să îmi cumpăr niște cai.

Ce concluzii ai tras vizavi de importanța educație? Am văzut unde au ajuns și alții care au fost crescuți ca mine. Dacă trei îți spun că ești beat, te culci. Dacă din 10 copii, 7 au avut traiectorie negativă, e clar. Ce ai învățat în casă contează enorm. Educația înseamnă ce iei de acasă, ce iei de la școală…eu acasă nu am avut nimic, la școală era o educație precară. Rămân 20 % care țin de tine, ce iei tu din jur. Și asta contează enorm.

Mama a zis ca mi-a strâns degetele în ușă ca să nu mai fac. Într-adevăr, o bicicletă nu am mai furat niciodată. Eu sunt cea mai bună dovadă a efectului pe care îl are violența asupra copiilor. Dar am ajuns să fur mult mai mult decât o bicicletă. Copilul trebuie să aibă respect față de părinții lui, față de cei din jur. Dar nu prin violență obții asta. Violența naște, la rândul ei, violență. Asta e sigur. Nu vorbesc doar din experiența mea, ci din a multora. Pentru că și faptele pe care le-am făcut eu le-am făcut cu oameni care au trăit aceleași traume ca mine.

E adevărat, nu trebuie să jefuiești bancomate sau bijuterii cum am făcut eu, ca să îți arăți traumele. Dar, cumva, ele ies la iveală și se transformă în altceva. Violența aduce violență. Creșterea unui copil, educația pe care i-o dai, felul în care te porți cu el…toate se vor vedea la un moment dat în felul în care se va purta cu tine și cum se va purta în societate. Am învățat de la fratele meu și de la Tășuleasa ….salvarea ta vine singur de la tine și din ceea ce înveți din trecutul tău. Dacă nu înveți nimic din trecutul tău, înseamnă că ești prost. Colacul de salvare pentru mine au fost Tășuleasa și fratele meu. Dar salvarea am fost eu. Ei mi-au arătat drumul. Mi-au arătat că se poate și altfel. Ei mi-au arătat colacul de salvare, restul a trebuit să fac singur. E nevoie de tine, de caracter, de ceea ce înveți din trecut. Ultimul pas tu îl faci.

Îți dorești copii? Da, îmi doresc, sigur. Până acum 3-4 ani nu voiam să am copii pentru că îmi era frică să nu fiu ca tatăl meu. Aveam frica aceasta, eu nu vreau să fiu așa. Dar mi-am dat seama că, indiferent ce mi s-ar întâmpla, ca el nu voi fi niciodată. Gena aceea a lui am pierdut-o. În ultimii ani, am trecut de multe ori prin situații nasoale, în care puteam să fiu agresiv, dar nu mi s-a întâmplat asta și nici nu mai trebuie să o controlez, pentru că nu e cazul. Eu chiar nu mai cred acum că prin violență poți să repari ceva. După ce m-am întors din penitenciar am lucrat cu copii, am avut grijă de ei, niciodată nu mi-a trecut nici prin cap să le administrez o pedeapsă.