Istorie adevărată: Am acceptat să cresc copilul celui care m-a violat

Viața mea a bătut filmul. Din fericire, Dumnezeu mi-a oferit o familie minunată și un final fericit. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi ales din mine, dacă lucrurile s-ar fi derulat altfel...

Cu soțul m-am cunoscut încă de pe băncile școlii. Era onest, muncitor și cumsecade. Ne-am căsătorit și am rămas să locuim în sat, într-o căsuță mică și bătrânească de la marginea satului, primită drept moștenire de la o verișoară de-a lui, stabilită în Italia. Soțul își găsise un post bun în centrul raional, iar eu eram mai mult pe acasă, după ce am născut rând pe rând trei copii – două fete și un băiat. Eram fericiți, o familie model, în care domnea credința, pacea și dragoste și în care băuturile spirtoase și bătăile nu s-au regăsit. Știu, e greu de crezut că mai sunt și astfel de familii în satele noastre moldovenești, pustii și alcoolizate.

Cu o noapte înainte de istoria care avea să mi se întâmple, am avut un vis ciudat. Se făcea că un șarpe veninos m-a atacat și a reușit să mă muște, dar era alături soțul, care m-a salvat... M-am trezit înspăimântată și mult timp după aceea nu am putut adormi. Noaptea a trecut, iar eu, care aveam planificate foarte multe pentru a doua zi, am încercat să nu îmi mai bat capul cu cele visate și nici să povestesc cuiva. Soțul era plecat într-o deplasare de serviciu în România de mai multe săptămâni și trebuia să revină a doua zi. Era pe la mijlocul lui august, iar cei care au trăit în sate știu că în această perioadă munca la țară clocotește.  Ţin minte fiecare pas pe care l-am făcut în ziua aceea. Se făcu seara și eu, ca de obicei, am mers la mama verișoarei în casa căreia locuiam, ca să o ajut. Femeia era octogenară și se mișca cu greu, iar eu mergeam seară de seară să o ajut cu te miri ce prin gospodărie. Ca de obicei, am lăsat copii la o vecină, rămasă și ea singură, după ce copiii și nepoți i s-au împrăștiat prin lume.

Mătușa soțului locuia în celălalt capăt de sat, așa că am luat-o pe scurtătură, mai exact printr-o pădurice. După ce i-am făcut toate treburile, am stat un pic de vorbă. M-am pornit spre casă când afară întunecase de-a binelea, tot pe scurtătură. Și iată că drumul înapoi mi-a scos „șarpele” din vis – un bărbat înalt, binefăcut, dar cherchelit de-a binelea. Îl vedeam pentru prima dată, totuși, am mers în întâmpinarea lui, iar când am ajuns la o distanță respectabilă, l-am salutat și am dat să trec mai departe. Nu știu ce s-a întâmplat în creierul lui atunci, dar în loc de bună seara, omul m-a apucat de gât și m-a aruncat ca pe o rufă la pământ și m-a batjocorit... E greu să descriu ce a urmat.

Am ajuns cu chiu cu vai acasă, când se zorea de zi. Am stat încuiată și încremenită ca o stană de piatră toată dimineața. Așa m-a găsit și soțul, care a vrut să îmi facă o surpriză și a revenit mai devreme din deplasare. Am încercat să îi povestesc, dar nu am putut. Mă înecam în lacrimi. A fost pentru prima dată când i-am văzut furia dezlănțuită, dar era o furie amestecată cu milă și compasiune pentru mine.

Am hotărât să nu merg la sectorul de poliție (care era unul la două sate), deși soțul era de altă părere. Locuiam în sat, și îmi era frică de gura lumii. Nutream speranța că nimeni nu v-a afla de rușinea mea. Dar m-am înșelat. Satul deja vuia ca o moară stricată. Cineva ne-a văzut când mă luptam să scap din mâinile agresorului. Nu l-a recunoscut pe violator, dar m-au cunoscut pe mine, și... nu s-au oferit să mă salveze. Cei mai mulți mă jeleau, dar s-au găsit și din cei care râdeau și arătau cu degetul. Au urmat trei săptămâni grele pentru mine, când ideea suicidului nu mă lăsa în pace. Probabil, ar fi trebuit să merg la psiholog, dar în cazul meu, cel mai bun remediu de a uita era munca și soțul, care încerca să îmi dea de înțeles că nimic din relația noastră nu s-a schimbat... nici peste trei săptămâni când am aflat că sunt însărcinată. Probabil, dacă nu eram o familie cu profunde valori creștine, care merge cu regularitate la biserică, care spune „Tatăl Nostru” înainte de masă și seara înainte de somn, aș fi mers să întrerup sarcina și să scap de rușine. Dar eu nu puteam face acest pas, mai ales că soțul m-a convins că suflețelul cela mic nu are nici o vină, și că o să îl iubească la fel de mult ca și pe ceilalți trei copii ai noștri.

Au urmat luni de priviri iscoditoare, de bârfe, de traume psihologice, care ne-au convins că nimic nu v-a mai fi la fel. Astfel, înainte să nasc, soțul a făcut tot posibilul ca să emigrăm. Și dacă marea majoritate a moldovenilor pleacă din țară din cauza sărăciei și a instabilități, noi am plecat din cauza „gurii satului”. Am locuit o perioadă la niște rude în Italia, acolo am născut un îngeraș de băiat. Iar după un an, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne-am stabilit în Portugalia, unde locuim până în prezent. Astăzi, cel mic are cinci ani și este mândria întregii familii – inteligent și frumușel de mama focului. Îl adorăm cu toții, iar soțul nu face nici o diferență între copii.

Foto: momsmagazine.com