Eram numită gheboasă, dar părinţii mi-au spus să nu mă supăr. Aşa mă vedeau alţii

Eram numită gheboasă, dar părinţii mi-au spus să nu mă supăr. Aşa mă vedeau alţii

Îi spune Svetlana şi cu toate că azi este o tânără cu o facultate terminată şi un job la care unii doar ar putea visa, copilăria ei nu a fost totdeauna plină de momente frumoase. Svetlana s-a născut cu „scolioză congenitală” (deformarea coloanei vertebrale), diagnoză care i-a mutilat silueta. Dar nu şi sufletul. Tânăra spune că a fost norocoasă, pentru că spre deosebire de alţi copii cu dizabilităţi, ea s-a născut într-o familie care a iubit-o necondiţionat şi nu a ascuns-o de ochii lumii, iar aceasta i-a hotărât viitorul.   

M-am născut într-o zi de Crăciun, în sânul unei familii frumoase şi modeste dintr-un sătuc din raionul Cimişlia. Din păcate, m-am născut cu diagnoza de „scolioză congenitală” (deformarea coloanei vertebrale). Când diagnoza mea s-a adeverit, părinţilor li s-a propus să mă lase… Dar ei au refuzat. În schimb, m-au dus pe la toţi doctorii şi pe la toate spitalele pe unde au auzit că fac tratamente pentru problema mea. Dar deoarece am un grad cam avansat şi dificil de scolioză era foarte riscant să se recurgă la o intervenţie chirurgicală, de aceea toate tratamentele mele au fost doar terapeutice.

Acasă, am fost privită totdeauna ca un copil obişnuit şi încurajată să fac ceea ce voiam. Niciodată nu mi s-a spus că nu voi reuşi. În familia mea nimeni nu mi-a spus că sunt „bolnavă”, iar aceasta este foarte important în educaţia unui copil cu necesităţi speciale. Mai mult chiar, nu mi s-a interzis nimic pe motiv că sunt cu dizabilitate şi nu o să reuşesc. Îmi vin şi acum în minte cuvintele mamei care îmi zicea că „toată lumea are probleme de sănătate, dar nu la toţi se vede”. Mi-a spus şi despre faptul că lumea mă va privi altfel. Unii se vor uita straniu în direcţia mea, alţii mă vor ignora sau şi mai rău, mă vor vorbi pe la spate, dar eu trebuie să mă obişnuiesc cu aceasta. În caz contrar, doar eu voi avea de suferit şi voi rămâne „închisă” în casă toată viaţa.

Pe parcursul anilor am fost numită cu cuvinte jignitoare, cel mai frecvent - „gheboasa”, dar din nou părinţii mi-au spus să nu mă supăr pe copii. Aşa mă vedeau ei. Am trecut peste. Un alt moment a fost atunci când eram privită ciudat şi din cauza faptului că la mâna stângă am doar patru degete. Şi din nou părinţii m-au încurajat să învăţ a face lucrurile cu patru degete la fel de bine cum o face restul lumii cu cinci. Ţin minte cum mama îmi spunea că dacă eu voi depăşi acest moment, voi avea un avantaj faţă de ceilalţi... Toate astea mi-au dat un îndemn să fiu implicată în multe activităţi de rând cu alţi copii.

Eu am înţeles că sunt diferită de semenii mei atunci când am mers pentru prima dată la grădiniţă. Copii într-adevăr, mă priveau cumva altfel, unii se şuşoteau arătând spre mine că nu sunt ca ei, alţii râdeau deschis, de aceea am intrat mai greu în contact, chiar dacă eu vorbeam foarte bine şi am fost mereu o fire foarte sociabilă.

Şi totuşi eram ca toţii copii normali, fapt pe care l-am conştientizat atunci când am mers la şcoală. Pentru că mă descurcam foarte bine în grupa mare am mers la şcoală la vârsta de 6 ani, acolo mi-a trebuit un pic mai mult timp pentru adaptare, deoarece deja am intrat într-o comunitate cu mai mulţi copii. Şi într-adevăr, unii făceau glume pe seama mea, alţii mă priveau straniu. Marele meu avantaj a fost că Bunul Dumnezeu mi-a dat o gândire verticală şi învăţam foarte bine, mereu am fost printre cei mai buni elevi ai clasei, dar şi ai şcolii. Dacă învăţam bine, respectiv aveam mereu pregătite temele, dădeam de copiat altora şi îi ajutam la răspuns. Pentru că eram o elevă bună profesoara m-a pus şefa clasei şi asta cumva m-a ajutat să-mi capăt o autoritate în faţa colegilor.

Cel mai greu mi-a fost în perioada adolescenţei, atunci când foarte mult contează lucrurile exterioare de la cum arăţi fizic, ce haină îmbraci şi multe alte nimicuri foarte importante pentru acea perioadă şi care îşi pierd din importanţă odată cu trecerea anilor. Iar mai apoi cel mai greu mi-a fost când după absolvirea colegiului trebuia ca orice om normal să mă angajez. Aici mi-a fost foarte, foarte greu. Chiar dacă aveam în mână o diplomă foarte bună, când mă vedeau, angajtorii îmi spuneau că nu le convin. Nimeni nu voia să mă angajeze nici măcar de probă. Îmi spuneau direct că nu o să fac faţă, fără să mi se ofere o şansă. Uite atunci am simţit cel mai acut cât de mult contează la oameni fizicul. Mulţumesc Domnului că după mai multe încercări şi cu implicarea familiei şi a unor persoane cu suflet mare am fost angajată în instituţia în care activez şi până în prezent.

Apropo, am făcut studiile la Colegiu Naţional de Medicină şi Farmacie, deoarece aşa au dorit părinţii mei, sincer de la început nu am fost încântată, dar le-am respectat alegerea. Dragostea faţă de medicină a venit pe parcursul anilor de studii.

Chiar dacă sunt privită de societate ca o persoană cu dizabilităţi, eu mă simt un om normal, deoarece aşa am fost crescută. În ochii mei lumea este foarte frumoasă cu toate bune şi rele. Eu îi mulţumesc Bunului Dumnezeu pentru viaţă, pentru părinţii care mi i-a dat. Nu este uşor să înfrunţi mulţimea, dar e posibil, suntem la fel ca toţi oamenii, iar uneori şi mai buni. Nu dorim o atenţie mai specială, trataţi-ne de la egal la egal, dar nu de sus în jos.

Mă doare când aud părinţi care au copii cu dizabilităţi spunând că statul le este dator să-i accepte, dar în realitate înţelegi că nici familia nu-şi acceptă copilul pe care l-a adus pe lume. Totul începe de acasă. Spun asta în cunoştinţă de cauză, deoarece cunosc familii cărora le este ruşine că au copii cu necesităţi speciale, nu-i scot din casă pentru că se tem de gura lumii. Copiii, care au fraţi sau surori cu necesităţi speciale îi văd ca o povară pentru familia lor şi nici o dată măcar nu au încercat să-i privească la acelaşi  nivel. Îi tratează cu indiferenţă şi aceasta doare. Înţeleg că de aceasta nu este responsabilă societatea care cu greu acceptă aceşti copii, ci familiile care după ce îi aduc pe lume aşa bolnavi cum sunt se blochează undeva la mijoc. În cele mai multe cazuri  nu fac nimic ca ei să devină membri ai societăţii, astfel că ei ajung să fie o povară în sânul familiei lor, acolo unde trebuiau trataţi cu dragoste şi înţelegere ca nişte copii normali.

Foto: arhiva personală, nrp.org

Adaugă comentariu

Închide