Mobilat

Poveste tulburătoare: mi-am promis că atunci când voi crește mare îmi voi găsi un soț ca tata și voi înfia copii

Poveste tulburătoare: mi-am promis că atunci când voi crește mare îmi voi găsi un soț ca tata și voi înfia copii

Această istorie este despre dragostea care „naște” dragoste, despre oameni frumoși și despre lecții de viață de care nu fiecare este capabil. Mai exact, este vorba de Nina și Ilie, doi tineri dintr-un sătuc din Hâncești, care pe lângă cei trei copii biologici, mai au la întreținere alți patru. Acest gest de a lua în plasament patru copii străini, pe care să îi iubească și să îi crească în dragoste și înțelegere, a venit din dorința Ninei de a răsplăti dragostea familiei care a adoptat-o.   

Am rămas orfană la vârsta de opt ani, după ce părinții au decedat la o distanță de doi ani unul de altul. Frații mai mari nu m-au putut lua la întreținere pentru că erau și ei la început de drum, iar vremurile la începul anilor 90 știm cu toții cât de grele erau. Autoritățile au decis să nu mă ducă la internat, atât timp cât în viață era bunica din partea tatei, care m-a crescut așa cum a putut. Chiar dacă am avut parte de dragoste din partea bunicii, copilăria mea a fost cu multe lipsuri. Eram deseori flămândă și prost îmbrăcată, fapt remarcat de colegi. Sigur că au fost mulți dintre cei care făceau haz de necaz pe seama mea, nu și Igor, un băiat care, dimpotrivă, legase prietenie cu mine și care nu uita niciodată să îmi aducă de acasă câte ceva gustoșel. 

Igor provenea dintr-o familie cu trei copii, avea niște părinți pur și simplu minunați (după cum urma să aflu singură ulterior) care munceau zi și noapte pentru bunăstarea lor. Într-o zi, mama lui remarcase obișnuința de a lua mâncare de acasă și a insistat să afle cui o duce. Răspunsul - "mama avem în clasă o fetiță mai săracă" – o înduioșă. Și atunci ea insistă să mă cunoască. Tocmai se apropia vacanța și ea insistă să mă aducă acasă la ei. Bunica nu a refuzat. Simțea ea că acolo îmi va fi mai bine, mai ales că și ea era mai tot timpul bolnavă și nu îmi putea oferi mare lucru. 

Nu voi uita niciodată ziua când am mers pentru prima dată în noua mea familie. Timidă, abia de îngânam câteva cuvinte, în schimb ei m-au primit călduros, atât părinții, cât și noii mei frați. Atunci au decis să mă înfieze. Bunica nu s-a împotrivit nici de data asta. Chiar era fericită să mă vadă sătulă și bine îmbrăcată.

Mama a fost o femeie minunată și totodată puternică, cum mai rar găsești pe lumea asta. A crescut o casă de copii dintre care doar doi biologici. Primul copil s-a născut mort. Dar de asta am aflat abia acum câțiva ani, pentru că la maternitate a luat decizia de a aduce acasă un băiețel născut și tot atunci abandonat de o studentă, în locul propriului copil. Ulterior a născut alți trei copii, dar, din păcate, unul a decedat, apoi am fost înfiată eu, iar după mine alți doi frați. Ne-a crescut pe toți cu dragoste și nu a făcut niciodată diferență între noi, iar felul ei de a fi, de a lua decizii și a acționa rapid în cele mai cruciale momente din viață, m-au frapat dintotdeauna. Din păcate, am pierdut-o acum doi ani. Avea doar 51 de ani și o poftă nebună de viață. În toate pornirile ei frumoase legate de educație era ajutată de tata, un bărbat la fel de minunat. De fapt, de el mă atașasem și mai mult, or, anume lui i-am spus pentru prima dată cuvântul "tată". Ei doi au pus o amprentă atât de puternică asupra mea, încât mi-am promis că atunci când voi crește mare neapărat îmi voi găsi un soț ca tata și voi înfia copii, așa cum a făcut mama.

Și Dumnezeu mi-a auzit rugăciunea atunci când mi l-a scos în cale pe Ilie, un băiat muncitor, care provenea dintr-o familie cu mulți copii. Ne-am căsătorit, iar la scurt timp am devenit părinții unei fetițe minunate, iar peste doi ani, ai unui băiețel. Pe când Anișoara avea cinci ani, iar Sergiu – trei ani, am decis că e timpul să înfiem sau să luăm în plasament un copil așa cum mi-am promis. Se întâmpla acum cinci ani. Am mers împreună cu soțul în raion, iar asistentul social mi-a propus doi frați (un băiat și o fată) care creșteau alături de părinții alcoolici. Ei mai aveau și o soră, aflată la întreținera unei mătușe în altă localitate.   

Când am mers să îi luăm, am rămas fără cuvinte. Tristețe în ochi și mizerie în jur. Nici până azi nu pot crede că doi oameni maturi, perfect apți de muncă, pot permite ca proprii copii să ajungă atât de rău. Flămânzi, goi și deznădăjduiți. Când ne-au văzut s-au agățat de gâtul nostru și nu ne-au lăsat până am ieșit pe poartă. Mai greu era cu sora, care pe atunci avea 11 ani și privea cu scepticism la toți și la toate. Nu voia să meargă nicăieri. Nu credea în maturi. Am convins-o cu greu să vină cel puțin în vizită. A acceptat cu condiția că revine la mătușă, în caz că nu se va simți bine în familia noastră. În ziua când a venit, am memorizat cu toții reacția ei - "oare chiar în casa asta voi trăi"? Și a rămas.

Tot în acea perioadă, asistentul social ne-a întrebat dacă nu putem să luăm în plasament încă un băiețel, aflat în stare de risc, după ce anterior frățiorul mai mare a murit înghețat în casă. "Pentru câteva luni până iese din iarnă", cum s-a exprimat el atunci. Dar copilul a rămas în casa noastră până azi. Între timp, în familia noastră s-a născut încă un băiețel. Astfel, am ajuns la nici 30 de ani să avem o familie mare, cu tocmai șapte copii.  

Părinții ne-au crescut fără a face vreo diferență între noi - biologici sau adoptivi - ne iubeau la fel. Iar asta a fost una din cele mai frumoase lecții pe care am luat-o de la ei. Azi nici pentru mine nu există nici o diferență. Toți șapte sunt copiii mei. Le ofer dragoste și atenție în egală măsură. Atunci când fiica mai mare a dorit să facă studii la Colegiul de Medicină, am răspuns dorinței ei și nu ne-am limitat la încurajări gen, fă și tu o școală acolo. Am susținut-o până și-a văzut visul împlinit, chiar dacă am avut suficiente obstacole legate de acte.

Educația este un alt capitol la care aș putea vorbi ore întregi. A fost dificil, mai ales în primii doi ani, când au venit toți cu caractere diferite, cu experiențe de viață diferite. Dar eu am luat copiii anume pentru a planta în ei tot ce este bun, așa cum au făcut și cu mine 20 de ani în urmă. Ce am văzut eu în familia părinților mei adoptivi, aceea am oferit altor copii aflați în situația mea. Mi-s dragi toți șapte, mai ales atunci când se lipesc cu mic cu mare și mă roagă – „mam, hai să ne jucăm”. Să-i vedeți câte jocuri mai născocesc - cu apă și făină, cu baloane, cu funingine, întreceri la alergat, dar și la citit.  

Din punct de vedere financiar, ne descurcăm ca majoritatea moldovenilor rămași în țară. Creștem păsări, animale, soțul pleacă ocazional la muncă peste hotare. Întrucât suntem o casă de tip familie, suntem și salariați, ce-i drept cu bani puțini, mai ales când e vorba de patru copii dintre care unul e deja student, dar e și acesta un ajutor pe care nu putem să îl ignorăm.

Și chiar dacă acești copii au tot dreptul să plece fără întoarcere, după ce vor împlini vârsta de 18 ani, inima de mamă îmi spune că tot în casa noastră vor reveni. Aici își vor aduce copiii, aici vor veni în weekend-uri și în vacanțe. Iar ușa casei noastre va fi deschisă mereu. Așa cum e deschisă până azi ușa casei părinților care m-au crescut.

Foto: arhiva personală

Adaugă comentariu

Închide