Jurnalistul Vitalie Cojocari povestește despre cum a devenit tătic acum 5 ani

Jurnalistul Vitalie Cojocari povestește despre cum a devenit tătic acum 5 ani

Vitalie Cojocari este jurnalist la PRO TV București. Are un „blog de familie” pe care scrie „articole de tot soiul”, cum ar fi: locuri de vizitat cu familia, filme de văzut împreună, spectacole pentru mici și mari, problemele copiilor și cele ale adulților. Și pentru că este și tatăl unei fetițe de 5 ani, o mare parte dintre articolele de pe blog sunt anume despre ea, Creața cu Ochii Verzi, cum îi place lui Vitalie să o numească.

De ce Creața cu Ochii Verzi? Vitalie ne-a povestit că acest nume a apărut de la sine. „La un moment dat, i-am zis eu, i-a zis soția mea, Maia. Apoi oamenii au început să-mi spună tot mai des că le place numele. Este un personaj în sine, blogul cojocari.ro este ca o carte, iar aventurile noastre, ale Creței cu Ochii Verzi sunt prezente acolo. Desigur, Creața cu Ochii Verzi este de la părul creț, care s-a mai îndreptat între timp, iar ochii au rămas verzi. Ea este personajul poveștii mele, al aventurilor noastre și, fără să-l inventez eu, i-a apărut numele acesta, Creața cu Ochii Verzi”.

În una dintre postările sale, Vitalie a povestit despre ziua în care a aflat că a devenit tătic și despre cum a făcut cunoștință cu fetița sa, micuța cu ochi mari și verzi. Iată cum a fost:

 

– Natalia Cojocari, a strigat asistenta și s-a uitat spre bărbații adunați la etajul 3 al maternității. Niciunul nu răspunse.

– Natalia Cojocari, a insistat asistenta privind nedumerită. Chiar nu este nimeni?

Ba era cineva, eram eu, dar cuvintele ei au ajuns la mine ca din altă lume. Apelul îmi era adresat mie, cel care se simțea ca un leu în cușcă. Un milion de gânduri îmi năvăliseră în cap. Nu mai judecam normal de la emoții. Așa că am procesat greu numele anunțat: Natalia Cojocari… Fetița mea… Daaa, pe mine m-a strigat… Unde e?

Pe asistentă am ajuns-o pe scări. Zburasem în sus, câte 3-4 trepte.

– Eu! Eu sunt tatăl. Vreau să o văd, am strigat gâfâind. În niște cârpe de spital se foia ceva mic. Asistenta, o femeie zdravănă, cu ochelari pe nas, le-a desfăcut cu grijă. M-am uitat înăuntru și mi s-a oprit respirația. O păpușă vie mă analiza atent.

(I-am povestit de mii de ori momentul Creței cu Ochii Verzi, iar ea m-a ascultat de fiecare dată cu gura deschisă și apoi m-a rugat să-l povestesc de alte mii de ori.)

Bebelușul din cârpele de spital avea mânuțele arcuite, întinse în sus, era foarte micuț, dar nu părea neajutorat. Dimpotrivă, avea acea atitudine care îl face pe un om să pară foarte puternic. Gurița era acoperită de niște lichid sau salivă, așa că nu i-am văzut buzele arcuite. În schimb, m-au frapat ochii. O pereche de ochi mari, uriași, se uitau țintă spre mine. Mă vedea? Mă urmărea? Știa cine sunt?

Nu avea cum, evident. Nu putea să mă vadă, să mă analizeze, să mă urmărească, dar aceasta era senzația. Eu mă uitam la ea, ea se uita la mine. Nu știu cât a durat. Poate o secundă, poate 10 minute. Timpul încetinise. Asistenta a fost cea care a rupt ”conexiunea”, a învelit-o și mi-a zis că o duce la nou-născuți. Mi-a fost ciudă pe femeie, dar trebuia să respect regulile.

M-am întors la așteptat. Am intrat pe holul etajului 3 alt om. Eram tată. Am realizat că privirea a doi ochi uriași stabilise o conexiune imposibil de rupt.

De 5 ani sunt alt om. De 5 ani învăț să privesc furnicuțele cu alți ochi. De 5 ani fiecare lucru este absolut nou. De 5 ani născocesc nume pentru toate pisicile întâlnite pe stradă. De 5 ani sunt cel mai mare erou al tuturor timpurilor: eroul Creței cu Ochii Verzi. De 5 ani învăț că viața este minunată și că sunt nemuritor.

 

Text și foto: cojocari.ro

Adaugă comentariu

Close