Adela Popescu vorbește deschis despre travaliu și cea de-a doua naștere

Adela Popescu vorbește deschis despre travaliu și cea de-a doua naștere

Actrița din România, Adela Popescu, a născut de curând un băiețel, iar peste câteva zile după naștere vedeta a povestit deschis  într-o postare de pe blogul ei cum a trecut întregul proces. 

„Sâmbătă seara, pe opt decembrie, mai exact, ne-am dat seama că ne dorim să mâncăm ceva bun în oraș. Așa că am ales un restaurant thailandez ce ne place nouă mult. Am renunțat și la protocolul pe care orice femeie ce urmează să nască ar trebui să îl urmeze, adică să mănânce cât mai ușor și puțin cantitativ, mai ales în zilele în care posibilitatea de a naște e mare. A doua zi împlineam 40 de săptămâni de sarcină. Așadar, am comandat și orez, și supă de cocoș, și padthai și curry și am ciocnit chiar și un pahar de prosecco. Sărbătoream ceva. Habar nu aveam că sfârșitul vieții în trei.

 

Mărturisesc că nu mă bucuram neapărat că băiețelul se lasă așteptat atât, asta pentru că încă de la început el a fost nițel mai mare decât vârsta lui biologică. Toate bune, era clar că îi place în burtică, doar că o greutate măricică mi-ar fi micșorat șansele de a naște natural sau ar fi făcut ca procesul să se desfășoare mai greoi. Știam cât m-am chinuit cu Alexandru, care a avut 3050 gr la naștere, așa că mi-era greu să îmi imaginez cum s-ar întâmpla asta la peste 3500 gr cât se preconiza.

Pe la 4:30 dimineața m-am trezit săgetată de o durere familiară de spate. Similar cu ce simt de regulă la menstruație, dar mult mai aproape de ce am simțit la debutul travaliului cu Alexandru. M-am întors pe stânga, apoi pe dreapta, durerea era acolo. Suportabilă, dar prezentă. Am zis să fac câțiva pași să mă asigur că nu e nimic, timp în care am luat și un antispastic să îmi confirme că e vorba de contracții de naștere sau nu. S-a potolit o vreme, apoi s-a instalat din nou.

Atunci a venit momentul să îl trezesc și pe Radu. Nu ne venea să credem că în sfârșit se întâmplă. I-am sunat pe ai mei să vină să stea cu Alexandru și am plecat nerăbdători, dar nu înainte de a-mi face un duș și a mă asigura că am strictul necesar la mine. Ba chiar mi-am dat și cu un strop de parfum. Încă îmi părea poezie. Drumul cu mașina spre spital a fost superb. Decorațiunile frumoase, câțiva fulgi, noi super nerăbdători și fericiți că în sfârșit se întâmplă, orașul gol. Spre fericirea lui Radu, ce își calculase deja rutele până la spital în funcție de oră, km, trafic.

 

Pe drum am improvizat de pe telefon un playlist pe care l-am rugat pe Radu să îl facă pentru travaliu, imaginându-mi că voi avea chef, stare și energie să ascult muzică, ba chiar să mă fâțâi prin salon. Curată naivitate. Totuși, am apucat să ascultăm acordurile de început ale uneia dintre melodii, timp în care cu o mână mă țineam de spate și cu cealaltă mângâiam obrazul soțului în încercarea de a-i potoli anxietatea. Lui. Deci eu să o potolesc pe a lui. Strașnică femeie. La camera de gardă s-a constatat că aveam nițică dilatație, dar că bebelușul e încă sus.

Am fost sfătuită să mă instalez în salon în liniște, căci situația locală indică o lungă perioadă de așteptare. În salon mi-au fost montate monitorul și o brănulă, să fie. Deja durerile creșteau în intensitate, dar nu anunțau deloc ceea ce urma. Radu, săracu’ nu știa cum să reacționeze și îmi spunea: „iubita, dacă vrei cezariană, spune”. Impresionat și el de chinul deja prezent.

În scurt timp a ajuns și Anca Sultan, medicul meu. I-am spus că se repetă istoria cu durerile de spate și că aș dori, dacă se poate, să îmi facă epidurală mai repede. Dar să vă explic ce particularitate au avut cele două travalii ale mele. Capul copiilor s-a așezat pe terminațiile nervoase ale coloanei, astfel încât, deși monitorul înregistra, să spunem, contracții de 30%, suportabile pentru oricine, eu, efectiv, mă tăvăleam de durere. Așadar, durerea travaliului venea peste cea de coloană, oferindu-mi chinuri inimaginabile, continue și de neoprit.

 

Pe de o parte, ar fi putut să îmi aplice epidurală, dar ar fi încurcat foarte tare protocolul pentru cezariană în cazul în care s-ar fi ajuns la asta. Copilul, după ultimele măsurători, era mare, plus că nu cobora în pelvis. Așa că Anca a hotărât să mai așteptăm puțin, sperând că situația locală să se îmbunătățească, astfel putând naște natural, așa cum ne doream.

Durerile deja creșteau în intensitate și frecvența contracțiilor era la mai puțin de un minut. Fiecare mișcare de mușchi declanșa un nou val de iad ajungând să simt o durere uriașă continuă dublată de repetitivitatea contracțiilor. Știu că la un moment dat nu mai puteam nici să clipesc, buzele mi se uscaseră, gura la fel și tot ce mai puteam face era să ridic un deget prin care semnalizam că sunt în mijlocul unei contracții, deci, să rog să nu mă atingă nimeni. Mărturisesc că nimic, dar absolut nimic nu mă alina, deși am aplicat tot ce mi se spusese că ar ajuta: am respirat așa cum știam că trebuie să o fac, am plâns, am urlat surd, și cred că dacă mai aveam puterea să scot un sunet acela ar fi fost „curmați-mi durerea cu orice preț”. 

Am supraviețuit jumătatea de oră promisă și deja ajunsesem la dilatație șapte, iar capul copilului era aplicat perfect. Înțeleg că la a doua sarcină dilatația se produce repede odată cu coborârea capului. Urma să nasc! De urgență am fost mutată în altă sală și medicul anestezist mi-a introdus cateterul. Eram între agonie - durerile se intensificau și următorul pas mai era doar leșinul - și speranța că se va face liniște după epidurală. Doar ca flațiorul se grăbea, așa că pe masa de nașteri, moașa Daniela Mahera și Anca pregăteau deja protocolul pentru expulzie.

Eu urlam că încă mă doare foarte tare și că mai vreau o doză,  Anca îmi spunea că urmează să nasc și are nevoie de mine să simt și să fim împreună în asta. Moașele sunt esențiale într-un astfel de moment.
Ele știu ce să îți spună când tu împingi opt secunde, însa ar mai fi nevoie de două. Te ajută să îți depășești limitele într-un moment în care doar psihicul are nevoie de un ghid, nu și corpul.
Medicul pregătește cele necesare, dozează, ia decizii, alături de moașa care te ajută să fii mai puternică decât ai crezut că poți fi într-un moment esențial din viața ta. După aproximativ șapte contracții, galușca a ieșit victorioasă cu mâna pe față, astfel înțelegând și de ce a coborât atât de greu.
3430, 51 cm și nota 10. Mi l-au pus pe piept și am izbucnit într-un plâns izvorât din fericirea că am scăpat cu viață…dând viață. Știu că spuneam fără oprire Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!
Nu știu către cine era adresat. Probabil divinității, bebelușului, corpului meu, Ancăi, moașei, tuturor celor ce au avut grijă de mine, sau pur și simplu în momente de genul acesta, când îți dai seama că nu îți mai aparții și că de fapt tot ceea ce trăiești e cu voia “altcuiva”, simți nevoia să îi mulțumești acelui “altcuiva” pentru tot. După ce m-am asigurat că e totul în regulă cu băiețelul, am izbucnit într-un râs isteric iar toate procedurile medicale post naștere, îmi păreau o delicatețe. Pesemne că se instalase și efectul anesteziei, că altfel nu îmi imaginez explozia de fericire pe care o simțeam. Endorfina, bat-o vina!

Am ieșit pe targă din sala de nașteri către salon, iar în jurul meu erau cei dragi mie, înlăcrimați și șocați de faptul că eu, deși auziseră gemetele citez: “animalice” pe care le scoteam, arătam victorie și voiam să îi pup și să îi îmbrățișez pe toți cu un zâmbet pe față ce își pierduse orice urmă de epuizare și suferință. Acum voiam să îmi aducă puiul să îl dezmierdăm eu și tati și să îi arătăm familia în care își va petrece marea majoritate a timpului. În lumina celor povestite mai sus, nu vreau să trageți vreo concluzie. Viitoare mămici, știu că ce am povestit va poate speria atât de tare încât să renunțați la ideea de a naște natural. Nu faceți asta! Însăși decizia de a repeta experiența după prima naștere, e exemplul cel mai clar că durerile se uită repede și rămâne doar sentimentul unei mari izbânzi, plus un self-esteem până la cer. Eu am o situație mai complicată de aceea “drumul” acesta a fost atât de anevoios.

 

Majoritatea femeilor nasc ușor, mai repede, mai greu, însă cuprinse de dureri suportabile.
Iar dacă optați pentru epidurală, chiar poate să fie un drum blând către marea întâlnire a vieții voastre. Spre exemplu, data trecută, după aplicarea anesteziei m-am culcat o oră. Deci realmente nu te mai doare nimic. M-am lămurit, însă, că naștere fără dureri nu există, indiferent cum decideți să o faceți. La nașterea spontană durerile sunt înainte, la cea prin cezariană, după. Așa că să lăsăm eroismul, mămici ce am născut natural, căci plătim tributul toate. Că așa e lăsat de când lumea. Să nu existe răsplată fără suferință… Și în ultima instanță, cel mai important este să avem pe piept bebelușul sănătos. Asta e TOT ce contează. Noi suntem acasă deja și abia aștept să vă povestesc și cum au decurs primele zile alături de tati, Alexandru și Ciulica.

Ps: Mai țineți minte când, în timpul concediului de maternitate, vă spuneam că abia așteptam să adoarmă Alexandru să mă relaxez și eu, să îmi pun un serial, să mănânc o înghețată? Acum…ADIOS!!!! Așadar trag următoarele concluzii:Cu unul e poezie,Cu doi…nebunie. Cu trei… “roagă-te să mai rămâi vie”  probabil.  Dar despre sâni angorjați, somn cu porția, numărat pamperși și analizat culoarea lor, într-o postare viitoare. 

Sursa: adelapopescu.eu

Adaugă comentariu

Închide