Pavel Sîrghi actorul care dă o a doua viaţă eroilor din desenele animate

Purceluşa Peppa, Marta Vorbăreaţa, trenuţul Thomas şi prietenii săi, poştaşul Pet, sunt doar o parte din personajele preferate ale copiilor de azi şi despre care, posibil, mulţi copii nu ar fi aflat dacă nu erau actorii de peste Prut, care fac dublarea desenelor animate în limba română: Richard Balint, Carina Chereji, Iulia Tohotan, Anca Sigmirean, Corina Cernea, Alexandru Rusu, Florin Stan, dar şi mulţi alţii. În această listă impunătoare, l-am găsit şi pe basarabeanul Pavel Sîrghi, care de mai bine de 15 ani este actor la Teatrul “Regina Maria” din Oradea, şi care a activat mai bine de zece ani la studioul de dublaj din România “Zone Studio Oradea” (acum BTI Studios). Pe Pavel l-am “prins” tocmai când a revenit într-o vacanţă acasă în Moldova, de aceea, nu am ratat ocazia de a-l descoase despre magia care se petrece între pereţii studioului de dublaj şi care, finalmente, aduce atâta entuziasm şi fericire copiilor.

Am ajuns la Zone Studio Oradea prin 2002-2003. Auzisem de acest studiou de la câţiva colegi de-ai mei care lucrau deja acolo. M-am dus, mi-am oferit serviciile şi am fost acceptat. Pentru început am avut roluri mai mici, pasagere, dar cu timpul, prin castinguri am primit caractere din ce în ce mai consistente.

Nu mai ţin minte care a fost primul rol. Dar ştiu cu siguranţă că primul cel mai greu a fost “Puiul” (Chicken) din povestea “Vaca şi Puiul” (Cow and Chicken). Emoţii? Da, am avut. Dublajul era o chestie nouă pentru mine şi nu ştiam dacă e bine sau nu ceea ce fac. Mai ales că cel mai solicitant pentru orice actor de dublaj este atunci când personajul dublat are un caracter şi o voce mai neobişnuită. Sau vorbeşte cu un accent mai bizar. Orice deviere de la normalitate necesită un efort în plus. De aceea, mă încercau incertitudinile… La drept vorbind, emoţiile şi gândurile astea fac parte din meseria noastră de actor. E foarte greu să te mulţumeşti pe tine însuţi.

Am dublat foarte multe personaje pe pacursul anilor - de la mici la mari, bătrâni, copii, animale de tot felul, monştri, roboţi etc. Sincer să fiu, nici nu le mai ţin minte pe toate, au fost foarte multe. Totuşi, mi-au rămas în memorie unele care m-au solicitat mai mult. I-am dublat pe Garfield, din filmul cu acelaşi nume, pe Capitanul K’nuckles din “Fantasticele aventuri ale lui Flapjak”. L-am mai făcut şi pe Shaggy din “Scoobi Doo”. În “Războiul Stelelor” (desen animat) am fost robotul C-3PO etc. Toate aceste personaje fie au un caracter şi o voce mai neobişnuită, fie vorbesc cu un accent mai neobişnuit.

Actorii nu ajung să dubleze un anume rol întâmplător. Pentru fiecare rol, se organizează castinguri. De regulă, ele se fac în România. Apoi, înregistrările sunt trimise la Londra, la “firma mamă” a filmului, unde este ales şi hotărât actorul. Pentru povestea “Chop Socky Cooks”, în traducere “Bubba cel mare şi rău” a venit un răspuns interesant. Deşi nu se obişnuieşte să fie ales un actor pentru două roluri principale, în cazul de faţă după casting, ei au recomandat ca Pavel Sîrghi să dubleze vocile atât a personajului Doctorul Wasabi, cât şi al servitorului Bubba. Se întâmpla ades să vorbesc eu cu mine însumi. N-a fost simplu. Spre exemplu, Doctorul Wasabi era un rechin malefic rr-it şi cu accent german şi o dicţie tare stâlcită. Dar am reuşit.

Durata lucrului la un desen depinde foarte mult de numărul de episoade, iar tu eşti plătit pentru numărul de caractere scrise, adică efectiv per literă. Ades mă necăjea faptul că atunci când aveam multe reacţii de făcut, traducătorii scriau scurt (REAC) şi de fapt se întâmpla că urlai minute în şir, dar primeai bani pe patru litere.

Nu ştiu dacă poţi fi mai bun decât originalul! Singura noastră grijă, a actorilor de la dublaj, e ca în timpul lucrului să ne apropiem cât mai mult de original, iar odată cu vocea să reuşim să ne apropiem şi de caracterul şi carisma eroului. Deci, din punct de vedere tehnic, să fii mai bun ca originalul e greu de realizat. Deşi se întâmplă să reuşeşti să găseşti un fler în plus faţă de original – vreo “chichiţă” de caracter pe care să o exploatezi mai intens în varianta românească.

Poveştile dublate de Zone Studio Oradea pot fi privite pe posturi TV ca Minimax şi Cartoon Network (CN). Mie, sincer să fiu, cele pentru CN îmi plăceau mai mult. Erau mai amuzante şi mai… trăsnite. În timp ce cele pentru Minimax erau mai simple şi mai naive. Multe dintre ele erau educative. Aici mi-a plăcut foarte mult “Autobuzul Magic”, plin de lucruri interesante şi utile. 

Nu mi s-a întâmplat niciodată să fiu recunoscut după voce. În primul rând pentru că nu vorbesc în gura mare în felul în care să mă audă şi să mă recunoască copiii. De fapt, de multe ori nici măcar cunoştinţele bune sau apropiaţii nu mă recunosc în desenele animate pe care le-am lucrat. Asta mă face să consider că am reuşit un dublaj bun.

Am avut în calitate de colegi mai mulţi copii, care au crescut mari între timp. Nu ştiu cum ajungeau ei să lucreze cu noi. Cert e că, condiţia pe care trebuiau să o întrunească, era să citească bine, să nu aibă accent ardelenesc, lucru mai greu de obţinut de la ei (e similar cu accentul rusesc pe care îl au mulţi dintre moldoveni). Câţiva dintre aceşti copii, erau chiar foarte talentaţi, îndeosebi Carina Chereji.

Astăzi nu mai colaborez cu Zone Studio Oradea. Drumurile noastre s-au despărţit. Dar aş fi gata să revin. Chiar dacă datorită vreunui caracter mai dificil se întâmpla să fiu răguşit săptămâni în şir.

Diferenţa între a dubla o voce la microfon şi a juca pe scena teatrului este una foarte mare. De aceea, îmi vine mai uşor să spun că singura asemănare este aceea că interpretezi un caracter pe care te străduieşti să îl “faci” cât mai plastic, haios şi veridic. În rest totul e diferit… Ce ţine de mine, munca la dublaje m-a ajutat mult. Mi-am îmbunătăţit tehnica râsului, dicţia, am învăţat mai multă engleză. Dublajul desenelor animare a rămas în memoria mea o activitate pe cât de solicitantă, pe atât de distractivă.