Valentina Furdui: Fiecare zi este o binecuvântare!

Valentina Furdui m-a dus cu gândul la zicala: femeia este precum vinul, cu anii devine tot mai scumpă. Scumpă, după mine, este un calificativ care nu se măsoară în bani. Este vorba mai degrabă de frumuseţea şi inteligenţa unei femei, care vin odată cu vârsta.

A fost o plăcere pentru mine să o cunosc personal pe doamna Furdui. Este o femeie energică, optimistă, care găseşte plăcerea vieţii în lucruri mărunte, lucruri pe care mulţi dintre noi nu le observă. După o luptă dură cu cancerul, pe care a câştigat-o, fiecare zi i se pare asemeni unei adevărate binecuvântari Dumnezeieşti.

“Am avut o tinereţe frumoasă. Primele lucruri de care îmi amintesc, sunt călătoriile, filmele, întâlnirile, seratele studenţeşti… Una dintre acestea mi l-a scos în cale pe Simion Furdui, azi deputat în parlament, iar pe atunci un student ca şi toţi ceilalţi. De fapt şi eu nu eram decât o studentă de 16 ani. El era cu un an mai mare, dar asta nu ne-a împiedicat să înţelegem că a fost dragoste la prima vedere, chiar dacă pe parcursul a cinci ani relaţia noastră a fost una tumultoasă, cu multe despărţiri şi tot atâtea împăcări şi întâlniri.

Simion mi-a fost omul hărăzit de soartă. Am ştiut asta din prima clipă dar, pentru certitudine, mi-au confirmat-o atât oamenii de alături, cât şi lucrurile frumoase ce s-au petrecut între noi. Unul din acestea a avut loc în timpul unei vacanţe de iarnă. Plecasem cu colegii de “tehnicum” într-o excursie la Moscova. Eram certaţi, nu mai ţin minte din ce cauză... La întoarcere, în gara feroviară din Moscova, mă întâlnesc cu… cine crezi? Cu viitorul meu soţ, care revenea şi el acasă dintr-o călătorie cu colegii săi din Sankt-Petersburg. A fost un moment plin de emoţii nu doar pentru noi, ci şi pentru colegii noştri care ne cunoşteau istoria. Atunci am înţeles că, dacă Dumnezeu a făcut ca noi să ne întâlnim tocmai la Moscova, înseamnă că suntem destinaţi să fim o Familie.

După cinci ani de la prima întâlnire, am spus un “DA” ferm. Cineva a zis că tinerii de azi curtează frumos… Aşa o fi, dar când îmi amintesc ochii lui Simion de atunci, când am acceptat să fiu soţia lui…! Vă spun cu cea mai mare sinceritate că, nici un buchet de flori, oricât de mare nu ar fi fost, nu ar fi putut înlocui privirea lui fericită şi îndrăgostită.

Simion a fost dintotdeauna un bărbat cu aspiraţii mari şi mintea dezgheţată, dar niciodată nu m-am gândit că viaţa lui profesională în viitor va fi legată de politică. Deşi, dacă stau să mă gândesc, tendinţe au existat – trei facultăţi, printre care administrare publica şi istorie, dar şi implicarea lui activă în comsomol. În familia noastră unul din principiile de bază este ca fiecare să se ocupe cu ce îi place. Din acest considerent am privit totdeauna pozitiv şi deschis la toate planurile şi aspiraţiile noastre. 

Munca îl acaparează în întregime. Probabil de asta unicul său hobby este familia. Acasă e diferit de cum îl cunoaşte lumea din afară. Simion este un soţ iubitor şi un tată grijuliu, iar de curând – şi un bunic tandru şi drăgăstos. 

Anii nu şterg dragostea. Nu o fac să dispară. Cel puţin în cazul nostru ea s-a menţinut. Mai mult chiar, după aproape trei decenii de căsătorie, pot spune cu certitudine că dragostea noastră s-a consolidat. Este adevărat că diferă de cea de la 20 de ani, dar tot dragoste rămâne! Pentru că este un sentiment cu totul şi cu totul special, care ne ajută să ne apreciem mai mult unul pe celălalt, să ne dedicăm unul altuia, să ne înţelegem dintr-o privire… Pentru noi contează orice moment petrecut împreună, chiar şi în clipele când îl însoţesc pe soţul meu la pescuit. Tăcerea noastră spune mai mult decât o mie de cuvinte.

Familia trebuie consolidată. Şi nici una dintre problemele cu care ne încearcă viaţa nu trebuie să ştirbească din temelia ei. O relaţie frumoasă de familie se bazează nu doar pe momente bune, ci în special pe cele grele, pe cele de răscruce. Boala mea i-a marcat profund şi pe oamenii dragi mie. Dar nici unul dintre ei nu a fugit de răspunderea ce, automat, le-a căzut pe umeri. Mi-am simţit familia mai aproape ca niciodată. Şi dacă pe copii am vrut să îi cruţ şi nu le-am povestit toate chinurile prin care am trecut, atunci soţul a fost umărul pe care m-am sprijint, la propriu şi la figurat. Simion a fost alături şi m-a susţinut. Nu mă lăsa să mă adâncesc în starea mea depresivă. Nici azi nu pot să îmi explic de unde a găsit putere. Îmi spunea mereu “nu uita că starea ta e vremelnică”.

Copiii... De rând cu clipele frumoase viaţa ne-a oferit şi multe greutăţi, neajunsuri, probleme financiare… Am muncit din greu amândoi în speranţa unui trai mai bun pentru fiica Cristina şi fiul Simion. Din păcate, asta ne-a redus cu mult din timpul destinat pentru a fi petrecut împreună. Dacă mi s-ar oferi ocazia să întorc anii, aş schimba un singur lucru: m-aş dedica mai mult familiei, decât studiilor şi carierei. În toată ecuaţia asta cel mai mult suferă copiii, care sunt lipsiţi de prezenţa părinţilor în familie. 

Despre fiica Cristina nu voi spune prea multe, pentru că risc să mă repet, de vreme ce istoria ei a fost publicată în una din ediţiile anterioare ale revistei “Mame de succes”, fapt ce nu poate decât să mă bucure. Vreau să spun doar că ea este continuitatea mea pe acest pământ: o soţie demnă de toată lauda, gingaşă şi descurcăreaţă, o fiică grijulie şi o mamă iubitoare.

Fiul Simion este mândria întregii noastre familii. După clasa a IX-a a mers să facă studii la un colegiu din Cambrige. A fost decizia lui pe care noi am acceptat-o. Copilului trebuie să-i dai voie să plece când vrea el, căci pe urmă îi va fi mai greu să se rupă din sânul familiei. Lui Simion i s-a dat greu independenţa la început, mai ales că abia împlinise 15 ani, dar a fost pentru binele lui. Unicul impediment pe care l-am întâlnit în clipa când fiul ne-a cerut permisiunea să plece, a fost egoismul meu de părinte, dar pe care l-am depăşit, totuşi.

După colegiu a hotărât să facă şi universitate de factură europeană. A fost admis la “City University of London”, facultatea de Bănci şi Finanţe Internaţionale. La moment finalizează primul an de studii. Mă mândresc cu faptul că are succese remarcabile, apropo, nu doar la învăţământ, ci şi în domeniul sportului. De la vârsta de şapte ani face taekwondo. Azi e dublu campion al Europei şi campion mondial. Dar până să ajungă aici a avut un drum lung de parcurs şi multe, multe ore de antrenamente.. În toată această istorie de succes nu pot să nu menţionez meritul soţului, care a mers cu el seară de seară la antrenament. Pentru început, mânat de ideea că un bărbat trebuie să ştie să pareze în viaţă atunci când este cazul, dar mai apoi, după ce a văzut potenţialul copilului, ca să îl încurajeze. La doar 19 ani, Simion a adunat aproape 30 de medalii în palmaresul său.

Nepoţica Eva a completat universul nostru. Spunea cineva că pe nepoţi îi iubeşti mai mult decât pe copii. Nu e adevărat. Îi iubeşti pe toţi din toată inima, doar că dragostea este diferită. Mă aflu în compania Evei ori de câte ori am posibilitate. De altfel, weekend-urile sunt doar ale ei. Ce poate fi mai frumos pentru o bunică împlinită?

Ca orice femeie mă simt flatată de complimentele care mi se fac. Multă lume mă întreabă care este secretul frumuseţii mele? Stă ascuns în iubirea şi respectul familiei şi al tuturor celor care îmi sunt dragi şi acest lucru este mai presus decât orice produs cosmetic. Frumuseţea femeii vine din suflet. Am văzut suficiente femei îmbrăcate în haine scumpe, coafate şi machiate, dar cărora le lipseşte ceva pentru a fi cu adevărat frumoase… licărul din ochi, zâmbetul, starea de fericire...

“Viaţa nu te întreabă niciodată dacă eşti pregătită sau nu de o nenorocire. Nu îţi dă niciun preaviz şi niciun avertisment înainte să te surprindă cu un necaz care să îţi prăbuşească întregul univers” spunea Irina Binder, în cartea “Fluturi”. Şi a avut dreptate. Cea mai dură lovitură din partea sorţii am primit-o în martie 2011. Eram într-o călătorie cu fiica, când într-o dimineaţă am depistat un ganglion în zona cervicală. M-am stresat, dar impusă de situaţie m-am calmat şi am continuat vacanţa. La întoarcere am mers la câţiva medici pentru investigaţii. Veridictul a fost dur, prea dur. Numai cei care au trecut prin aşa ceva pot înţelege starea pe care o simţi atunci, când ţi se spune că ai suspecţie la cancer. Să zic că am avut parte de şocul vieţii, ar însemna să nu spun nimic. E greu de descris halul în care eram.

Am mers în Germania pentru alte investigaţii, într-o clinică universitară din Munchen. După intervenţia chirurgicală în urma căreia mi-a fost înlăturat ganglionul afectat, am aflat diagnoza exactă în urma bioipsiei – boala Hodjkin, adică cancer limfatic de gradul doi. E tot ce ţin minte. În rest - scheme de tratament, medicamente, proceduri, toate celelalte au rămas în afara conştiinţei mele, pentru că nu am mai auzit nimic din ce îmi spuneau medicii.

Iniţial nu am putut vorbi cu nimeni. Nici măcar cu soţul. Era prea mare şocul. Însă, medicii germani mi-au dat la dispoziţie 14 zile, perioadă în care eu urma să decid când aş dori să încep tratamentul. Cele două săptămâni au fost doar o picătură în marea de durere, griji şi incertitudine pe care urma să o traversez. Familia a fost cea care m-a susţinut şi m-a mobilizat…

Pe 12 mai 2011 am plecat la Munchen, iar a doua zi am făcut prima chimioterapie. Au urmat altele nouă, câte una la fiecare două săptămâni. Astăzi nu pot spune cu certitudine ce a fost mai greu, durerile groaznice care le implicau fiecare procedură de chimioterapie, depresia care mă măcina, efectele tratamentului, cum ar fi căderea părului, kilogramele în plus, sau starea apăsătoare care o aduce în familie un bolnav cu o asemenea diagnoză. Dar, anume în aceste momente înţelegi cine îţi este apropiat şi cine nu, or, în cazul meu, apropiaţii nu mi-au dat voie să mă las doborâtă şi acolo unde nu am putut eu să mă ridic, au fost ei care mi-au întins mâna.

După zece chimioterapii şi o pauză de două luni, au urmat alte trei săptămâni de radioterapie, care au adus un nou val de depresie, dar şi foarte multă durere fizică şi sufletească. Procedurile în sine cauzează şi multe efecte adverse, unul dintre acestea a fost esofagul ars, care nu îmi permitea să beau apă nici măcar cu paiul. Dar, am trecut şi peste asta. A fost momentul când am înţeles că omul le poate îndura pe toate, or, nu degeaba se spune, Dumnezeu îţi dă atât cât poţi duce… 

Deşi sunt o persoană foarte sociabilă am avut o perioadă când, în lupta mea pentru supraveţuire m-am retras, m-am închis în sine. Acum îmi vine uşor să povestesc momentele luptei prin care am trecut, dar atunci, nu puteam… Dar am reuşit. A fost iarăşi meritul oamenilor apropiaţi care au ştiut să mă susţină, inclusiv şi prin tăcerea lor, atunci când eu nu vroiam să comunic cu nimeni. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi a familiei am învins boala, am revenit la viaţa normală, într-un cuvânt m-am reabilitat. La un moment dat, m-am pomenit că aveam o mare dorinţă să comunic cu oamenii, să merg la evenimente, să fac cunoştinţă cu multă lume frumoasă. Viaţa a devenit din nou interesantă. Am descoperit multe lucruri noi care, înainte de boală nu mă preocupau. Ca de exemplu muzica clasică, meditaţia, literatura psihologică, etc. După un an de zile am revenit la serviciu. Îmi făcusem griji, dar din fericire m-am integrat foarte repede în colectiv.

Astăzi când am obţinut o condiţie şi un statut respectabil în societate, aş putea să nu mai activez. Dar muncesc de la 18 ani şi nu îmi imaginez viaţa altfel. Se spune că odată la şapte ani trebuie să îţi schimbi postul de muncă. În cazul meu, barierele temporale sunt altele. De aproape două decenii lucrez în cadrul Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare. Îmi place ceea ce fac şi cred că acest lucru a fost remarcat şi de cei de la conducere. În decembrie 2013, am fost decorată cu Ordinul Gloria Muncii. Când colegii mi-au adus şi mi-au citit Decretul privind decorarea, emoţiile au fost la ordinea zilei şi s-au intensificat în clipa în care am fost invitată la reşedinţa Preşedintelui Republicii Moldova, pentru a-mi fi înmânat ordinul. Primind distincţia mi-am dat seama câtă responsabilitate îţi adaugă această distincţie, pentru a adeveri aprecierea pe care ai primit-o din partea statului. Privind în urmă, cred că această distincţie aparţine întregii familii, părinţilor care mi-au dat viaţă şi m-au educat, soţului şi copiilor mei, pentru că au avut răbdare, m-au susţinut şi mi-au fost alături.

Voi încheia istoria vieţii mele cu un alt citat din cartea Irinei Binder, „Fluturi”, în care m-am regăsit: „Nici o poveste nu seamănă una cu cealaltă, chiar dacă toate au în comun iubirea. Din fiecare învăţăm ceva, altceva despre noi înşine, despre oameni, despre viaţă sau lipsa ei. Şi după fiecare poveste, deşi, nu mereu ne schimbăm, mereu ne reinventăm.” 

Text de Daniela Borodachi

Articolul a fost publicat în revista "Mame de succes", nr. 2 (4) din 2014