Jurnalista Irina Lencauțan vorbește despre noua sarcină după ce a pierdut-o pe prima

Jurnalista Irina Lencauțan vorbește despre noua sarcină după ce a pierdut-o pe prima

Irina Lencauțan este jurnalistă moldoveancă. Tânăra, împreună cu soțul său, fotograful și operatorul TV Iurie Rusu, așteaptă un copilaș, dar cu greu a adunat curaj să rămână din nou însărcinată după ce câțiva ani în urmă a pierdut prima sarcină. Irina a acceptat să ne vorbească despre experiența sa și să încurajeze alte femei care trec sau au trecut prin situații asemănătoare.

Prima sarcină a fost o surpriză pentru noi. Nu am planificat-o, căci eram abia la început de relaţie, abia ne cununasem şi planificam să jucăm nunta. Cel mai interesant moment a fost să înţeleg că sunt însărcinată chiar din prima săptămână. Undeva, în sinea noastră, nu realizam ce dar ne-a fost oferit, dar eram fericiţi. Iar asta a durat doar 8 săptămâni. Într-o dimineaţă m-am trezit cu dureri abdominale şi eliminări maronii. Nu ştiam ce se întâmplă, era weekend. Abia luni am mers la un medic prin recomandare, care mi-a dat vestea tristă, fătul s-a oprit din dezvoltare în cea de-a şasea săptămână de sarcină. A urmat procedura de chiuretaj, iar eu mă simţeam pustie asemeni unui acvariu fără peşti. În urma investigaţiilor s-a stabilit că de vină ar fi anticuagulantul lupic, un anticorp ai cărui parametri erau de 3 ori peste norme.

Doi ani am băut fel de fel de pastile şi nimic nu avea efect. Ceea ce m-a ajutat în lupta aceasta a fost un tratament detoxifiant  bazat pe ceaiuri din ierburi, precum și descoperirea fructului magic - ziziphus. Acest fruct a devenit astăzi cartea mea de vizită. În fiecare toamnă, când se coace, am grijă să mă aprovizionez cu câteva kilograme bune pentru sezonul rece. Atunci când am reușit să scap de prima problemă, din cauza stresului zilnic, totuși nu reușeam să prind o nouă sarcină. În următorii ani am avut o intervenție chirurgicală de extirpare a polipilor, apoi un chist folicular la ovarul drept care a necesitat tratament de aproape jumătate de an. Eram epuizată moral și fizic, dar nu am pierdut niciodată speranța și încrederea că voi deveni într-o zi și eu mamă.

 

 

După ce am pierdut prima sarcină, cea mai mare frică a fost că o să mai trec încă o dată prin asta. Refuzam categoric să concep un copil până voi fi sigură că istoria nu se va repeta. Aveam multe mustrări interioare și mă învinuiam pentru că nu am putut da viață copilului meu. Deseori, în vis, îmi căutam copilul și mă trezeam plângând. Vreau să-i spun un mare mulțumesc soțului meu, care a avut răbdare și m-a susținut mult în acea perioadă.  Nu m-a presat nici o clipă să concepem un alt pici, deși în suflet a suferit și el mult și își dorea să devină tată.

Nu pot să spun că am depășit până într-un final temerile, doar că m-am impus să mă încred în puterea și voia Celui de Sus. Am fost susținută mult și de minunații medici de pe sector, care m-au încurajat să încerc după o pauză atât de lungă (4 ani n.a.) să fac acest pas. Într-o oarecare măsură am lăsat lucrurile să se întâmple de la sine. Nu am planificat, dar am așteptat să se întâmple o minune. Și ea nu a întârziat să apară.

Ce ține de a da un sfat altor femei care trec prin aceeași experiență tristă, cred că în primul rând e să nu-și piardă speranța. Să fie în căutarea unui tratament optim și să bată la zeci de uși pentru a găsi un răspuns adecvat. Nu trebuie să vă fie frică și să ascultați de rude sau de prieteni care vă spun să concepeți un copil până nu vă veți simți sigure că doriți să faceți acest pas, că sunteți pregătite moral și fizic.

Astăzi cred că trăiesc cele mai frumoase clipe din viață. Sarcina mea a venit asemeni unei minuni. Eram obișnuită cu gândul că nu se întâmplă nimic, așa că în primăvara acestui an îmi făceam planuri grandioase pentru vară - călătorii, proiecte internaționale și tot așa. Planurile s-au spulberat când am aflat că sunt însărcinată. A fost o stare de bucurie imensă, combinată cu şoc, frică și decepție că nu voi putea atinge sau realiza anumite scopuri propuse. Dar m-am luat în mâini și am spus că nimic nu poate valora și pune mai presus ca acest făt, ca inima care bate în unison cu a mea. Am depășit orice frică și panică, și am spus că voi face tot ce îmi stă în putere, doar să duc sarcina până la capăt și să nasc un copil sănătos.

Greutățile au început cam în a 6-a săptămână, când a apărut toxicoza. Mâncam doar cartofi fierți, fără ulei, sare. Delicii erau semințele de floarea soarelui, alune și nucușoarele, mai ales cele de fistic. La 9 săptămâni am trăit o adevărată spaimă. Era cât pe ce să pierd sarcina. Probabil din cauza surmenajului din acele zile, uterul a început să se contracte brusc și agresiv, am avut și un hematom extern pe uter. Era zi de sâmbătă, de dimineață au început să apară primele semne că poate urma un avort spontan. Credeam că e sfârșitul lumii. Am luat câteva pastile recomandate de medicul meu, însă când am văzut că nu este efect, la indicația lui, am mers la spitalul de urgență.

Acolo am făcut ultrasonografie și am implorat medicii să îmi salveze fătul. Vreau să spun că am avut parte de medici minunați, oameni care m-au încurajat și care într-adevăr au făcut totul pentru ca această sarcină să nu fie pierdută. Totodată, în toată perioada cât am fost internată la urgență, medicul meu a ținut legătura cu mine. Mă suna, îmi scria și mă ghida în toate. A contat mult încurajarea pe care am primit-o. Am depășit cu brio acea săptămână și grație prietenilor care mi-au fost alături. Puțini au fost cei care au știut de starea mea, dar au fost cei care îmi colorau zilele petrecute la spital - cu flori, cu baloane, cu deserturi deosebite, cu dragoste, rugăciuni și pozitivism. Le mulțumesc tuturor din suflet.

A mai fost o femeie specială în acele zile, am cunoscut-o pe coridorul spitalului. Era internată și urma să treacă printr-o operație complicată. Înainte să urce pe masa de operație a venit la mine și mi-a spus cuvinte de aur – „Irina, acum totul depinde de tine. Tu trebuie să vorbești cu copilul tău și să-i spui cât de mult îl iubești și cât de mult îți dorești să vă strângeți în brațe. Vorbește cu corpul tău, cu uterul tău, și spune-i că de fapt, această sarcină este necesară și dorită. Convinge corpul tău că nu este în pericol și atunci totul se va rezolva”. Așa și am făcut. Și cred că pe lângă picurători, injecții și pastile, calmul pe care am încercat să mi-l inspir, discuția dusă cu piciul din burtică și cu corpul meu, au adus roade. Am fost externată peste 7 zile, iar de atunci vorbesc cu fata mea mereu, chiar și prin somn. Avem o legătură divină, astfel încât astăzi știu să pricep însemnătatea la orice mișcare a ei. Știu când e obosită și ar vrea să îmi schimb poziția, când îi place sau nu muzica pe care o ascult, când vrea să comunice cu tatăl său și cum îl „caută” când îi aude vocea prin casă. Amuzantă e atunci când simte o mână străină care îmi atinge burta. Dacă nu îi place energia, se ascunde și stă nemișcată minute la rând. Iar dacă îi este pe plac, atunci tinde să se „lipească” și mai mult de acea palmă.

Medicul joacă un rol important în viața unei femei însărcinate. De asta m-am convins în toată această perioadă minunată pe care o trăiesc. Din prima clipă când am aflat că sunt însărcinată, m-am lăsat în grija medicului obstetrician ginecolog Cristina Ipati, de la Maternitatea Nr.1. Pentru mine nu clădirea a contat, dar omul în care mi-am încredințat ceea ce am mai scump - viața copilului meu. Grație Cristinei am reușit să depășesc momentele dificile, fricile, și mă simt pregătită să nasc fetița mea cu brio, și cu ajutorul lui Dumnezeu sper să pot să o fac pe cale naturală. Am citit zeci de comentarii ale femeilor de pe ambele tabere, atât cu cezariană, cât și cele care au născut natural, și concluzia mea a fost că în ambele cazuri femeia are de suferit dureri supranaturale. Așa că m-am relaxat și voi face așa cum mă va ghida medicul meu.

P.S.: Dragostea supremă există, ea trăiește în ființa care îți atinge inima cu mânuța sa. Bucurați-vă de fiecare clipă când știți că ați fost binecuvântate să purtați și să dați naștere unui nou suflet, unei noi ființe pe care o veți iubi mai mult decât viața. 

 

 

 

 

Foto: arhiva personală

Adaugă comentariu

Închide