Natalia Turta-Gorgos: Copii merită orice luptă

Natalia Turta-Gorgos: Copii merită orice luptă

Poţi avea cea mai profitabilă afacere din lume, dar, dacă acasă nu te aşteaptă doi ochişori dulci şi sinceri care să te strige MAMA, degeaba ai ajuns până aici. Copiii sunt motoraşul care o motivează pe Natalia Turtă-Gorgos să crească profesional şi personal. Natalia a studiat regia de estradă, dar activează în domeniul sportului. A devenit soţia unuia dintre cei mai cotaţi compozitori şi aranjori de la noi, Sandu Gorgos. Şi a învăţat, alături de el, ce înseamnă să lupţi, din răsputeri, pentru visul tău, pentru viitorul tău, pentru copiii tăi.

Întotdeauna am iubit copiii şi am fost înconjurată de mulţi ochişori şi de multe zâmbete ale acestora. Nu ştiam exact când şi câţi odoraşi voi avea, dar eram sigură că vor fi cei mai deosebiţi, pentru că vor fi ai mei.

Când m-am căsătorit, nu s-a pus problema programării unei sarcini. Ne-am zis că ne vom bucura de marele eveniment, atunci când va fi să fie. S-a întâmplat în aproximativ trei ani de la nuntă.

Am aflat că eram însărcinată şi simţeam cum toată lumea în jurul meu trăia mai fericit. Cu mari emoţii şi senzaţii noi, am mers la medic pentru prima consultaţie. Medicul, unul foarte bun, ne-a confirmat sarcina şi a zis că era prea devreme să facem ecografia, aşa că am programat investigaţia pe mai târziu.

La foarte puţin timp după aceasta, începusem să am nişte dureri necunoscute până atunci şi, astfel, am contactat medicul la care realizasem prima consultaţie. A spus că se mai întâmplă şi mi-a indicat ce anume să fac, pentru ameliorarea situaţiei. Aşa şi am făcut!

După care am ieşit la plimbare. întrucât durerile nu conteneau, am apelat serviciul de urgenţă 903. Medicii de la salvare au presupus că era vorba de o iminenţă de avort spontan şi, fără a îmi da multe explicaţii, m-au luat la spital, unde s-a confirmat presupunerea lor. Situaţia m-a adus într-o stare de şoc. Printre lacrimi, încercam să aflu ce se întâmpla. Nu primeam niciun răspuns clar.

Era sfârşit de săptămână şi, cum de obicei se întâmplă, în ţara noastră, în spitale, este lipsă de medici. Două zile cu dureri şi pierderi de cunoştinţă au trecut ca o veşnicie.

Nici eu, nici Sandu nu am primit nicio explicaţie despre ce se întâmplă în astfel de situaţii, pe care se presupune că femeia „trebuie să le rabde".

Abia luni dimineaţă, au decis să mi se facă ultrasonografie. Doamna ecograf s-a schimbat la faţă şi tot ce a reuşit să spună a fost „sarcină extrauterină". Mii de întrebări s-au revărsat, ca o avalanşă, peste mine. Ce va fi? Cum va fi? De ce se agitase medicul?

Un pic mai târziu, am aflat că, de fapt, cel mai grav avea să urmeze... Pe parcursul celor două zile de „tratament" cu supozitoare, cedase una din trompele uterine şi s-a produs o hemoragie internă. Atunci am înţeles de ce burta îmi crescuse peste noapte atât de tare.

Operaţia urma să fie una grea şi fără presupuneri despre rezultatul ei. Anestezie generală. Sala de operaţii şi mii de km bătătoriţi de Sandu, pe coridoarele spitalului. Medicii i-au zis, dacă ştia să se roage, să o facă atunci, ca eu, pur şi simplu, „să ies" din sala de operaţii... O încurajare „perfectă" pentru un viitor tătic care şi-a pierdut copilul şi nu ştia dacă soţia va scăpa de acea intervenţie chirurgicală.

Dumnezeu a vrut însă să facă o minune!

Am ieşit din sala de operaţii şi am putut să îmi continui viaţa, care, la momentul acela, îmi părea fără sens. Trăirile prin ce am trecut, imediat după acea tragedie, nu pot fi descris în cuvinte. Depresia îmi secase dorinţa de a mai visa, de a mai crede, de a avea un viitor. însă, în acea stare, rolul decisiv l-a avut soţul, care m-a încurajat, m-a susţinut şi m-a făcut să cred că puteam avea un viitor frumos împreună, un viitor în care să ne bucure cu zâmbete copilaşii noştri.

Puterea şi încrederea, pe care mi-a insuflat-o, mi-au dat aripi şi vise. Am decis să lupt, până în pânzele albe, pentru copii. Şi că nu conta cât timp va trece, câte obstacole voi avea de trecut, cu câte mori de vânt avea să lupt, dar voi avea copii! Da, da... copii. Nu unul, ci ne aparat doi sau chiar mai mulţi...

Au urmat cam trei ani, în care am făcut sute de investigaţii, grafice medicale, am mers la medici şi clinici particulare şi de stat. Dar cu fiecare rezultat şi investigaţie, eram tot mai descurajată. Şi poate de vină nu era lipsa de profesionalism, ci, mai degrabă, atitudinea cadrelor medicale şi starea de nesiguranţă, pe care mi-o dădeau. Medicul trebuie, întâi, să te încurajeze, să îţi dea speranţe, pentru ca tratamentul să decurgă cu succes... La sfatul unor

cunoştinţe, am mers să facem investigaţii în oraşul Kiev. Acolo am luat-o de la zero.

Prima frază a medicului care m-a consultat a fost scurtă, dar decisivă: „Vrei copii? Vei avea!".

Nu pot să descriu cât au însemnat acele cuvinte pentru mine, pentru noi. Am presurat traseul Chişinău-Kiev cu incredibil de multe vise şi speranţe.

Anume acolo am avut câteva intervenţii chirurgicale şi tot acolo am primit cea mai mare şi mai aşteptată veste din viaţa noastră: vom deveni părinţi. A fost un moment pe care îl aşteptam cu mari emoţii, vise şi speranţe, dar şi frică. Ne-am pregătit mult de acesta, iar vestea am aflat-o după o analiză de sânge. Evident, după experienţa tragică a primei sarcini, au urmat zeci de alte investigaţii, pentru a fi siguri că totul va fi ca la carte.

M-am schimbat la 180 de grade. Radiam de fericire şi avem energia, pe care nu o avusem până atunci. Deşi înţelegeam: cursul vieţii mele şi al activităţilor va suferi schimbări, nu am renunţat la munca mea, care era legată direct de sport. Am modificat un pic genul de activitate, dar am continuat să fac sport. Cu mare atenţie însă, pentru a nu pune la risc sarcina.

Aveam grija de alimentaţie, mergeam la muncă şi făceam sport pentru însărcinate. în plus, mergeam mulţi km pe jos şi câte 3 km pe velostep. Am făcut şi masaj, până în luna a cin- cea. Mai mult chiar, urmăream cu stricteţe schimbările care au loc şi îmi făceam notiţe într-o agendă a viitoarei mămici. Toate astea mă ajutau să văd dacă nu am făcut ceva incorect.

Eu îmi doream o fetiţă, căreia să îi fac cosiţe, să o port în rochiţe şi să îmi fie prietenă. Sandy îşi dorea un urmaş, care să îi continue neamul, căruia să îi poată transmite „boala" de vânător, talentul şi dragostea faţă de muzică.

Domnul a făcut şi aici o minune...

Am fost foarte fericiţi, când ecografui ne-a spus că vom avea gemeni. Părea că, în sfârşit, primisem recompensa pentru lacrimile şi suferinţa noastră.

Ce puteam să îmi doresc mai mult decât să fie cei doi omuleţi sănătoşi, să vină pe lume la termen? Dar destinul pregătise pentru noi o nouă încercare (şi nu numai una), un stres pe care nici acum nu înţeleg de unde am găsit puteri să-l depăşim. Eram în luna a treia, când o hemoragie m-a speriat enorm. Era iarăşi zi de odihnă. De data aceea, nu am riscat, am apelat la o clinică privată. Fără prea mare ezitare, am fost anunţaţi că unul dintre copii... nu mai trăia şi tot ce puteam face era să păstrăm al doilea copil.

Timp de zece zile - atât trebuia să aşteptăm până la următoarea ecografie - am trăit într-un infern... Nu înţelegeam de ce şi cum se întâmplase aşa... Au trecut şi zece zile necesare, şi am mers la domnul doctor Victor Ciobanu, de la Centrul Mamei şi Copilului.

Dumnealui ne-a recomandat un ecograf la care să facem ultrasonografia repetată. Mare mi-a fost mirarea, dar şi bucuria, când ecografui mi-a spus că ambii fetuşi erau în viaţă şi se dezvoltau bine. Nu îmi venea să cred. Ca să mă convingă definitiv, a chemat câţiva colegi de ai săi, pentru a-mi confirma: copilaşii mei trăiau şi erau bine.

Plângeam de bucurie. Eu măcar ştiam ce se întâmpla, în timp ce Sandu, care stătea după uşă, devenea tot mai stresat, văzând cum, unul după altul, intrau medicii în sala de ecografie.

 A fost momentul când am înţeles că Dumnezeu ne iubeşte cu adevărat şi că destinul ne vrea părinţi. Nu încetam să mă rog zilnic pentru îngeraşii mei, pentru ca cele câteva luni să treacă fără alte stresuri... până în luna a cincea, când am avut de trecut încă un „hop".

Era cât pe ce să nasc prematur. Ne întorsesem de la odihnă şi medicul mi-a spus că, în virtutea modului prea activ de viaţă, se deschisese uterul. Era nevoie de o intervenţie chirurgicală cu anestezie generală. Am trecut şi peste asta, dar îmi făceam griji ca nu cumva anestezia să aibă efecte negative asupra copilaşilor noştri.

După această întâmplare, am mai redus efortul fizic şi m-am concentrat asupra muncii creative, realizând câteva scenarii şi texte pentru piese.

Până în luna a cincea, am fost la evidenţă medicală la o clinică din Kiev şi mă gândeam să nasc acolo. Dar, după ce am pus pe cântar faptul că trebuia să nasc iarna şi cu noii născuţi să stăm pe la vamă, să perfectăm o grămadă de acte, am decis să nasc la Chişinău. Medicul de la Chişinău, la care am născut, ne-a fost recomandat de colegul lui de la Kiev. Este vorba despre doctorul Victor Ciobanu, care a fost părtaş al fericirii noastre descrise anterior.

Sandu m-a însoţit peste tot, doar ca nu a avut acces în sala de naştere şi a aşteptat lângă uşă. Dar a avut ocazia să vadă, mai apoi, cum a fost, naşterea fiind filmată cap-coadă. Am rugat să nu mi se facă anestezie generală, ca să îmi pot vedea copilaşii, imediat ce vor veni pe lume. Aşa că primul gând, când mi-am privit îngeraşii, a fost să îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul acesta scump.

Alegerea numelor are o poveste aparte. Numele de fetiţă nu a provocat discuţii. Tata a zis din start că va fi Alexandra. Cu numele de băiat a fost un pic mai dificil, pentru că au existat mai multe variante. Până la urmă, le-am scris pe foiţe şi am tras la sorţ. A fost să fie Gabrielle.

Am decis că gemenii noştri vor avea nume duble, care sä conţină şi derivatele numelor noastre: Alexandra- Valeria (Leka) şi Gabrielle-Nathanielle (Gaby).

Cea mai frecventă întrebare era de ce nu am ales numele unuia dintre bunei. Noi însă am vrut un nume neutru, ca să nu supărăm pe nimeni.

În rolul de mămică, am intrat foarte uşor şi repede, poate pentru că eram demult pregătită să îmi ţin copiii în braţe şi ei erau nespus de aşteptaţi. M-a ajutat foarte mult Sandu, care a fost cu mine, în fiecare noapte, cât am stat la spital, dar şi acasă.

Pregătisem, cu mare grijă, şi locuşorul pentru fiecare copilaş, pentru că am vrut să se simtă la fel ca în burtică (fiecare în căsuţa lui), ei fiind gemeni bizigoţi.

în creşterea şi educaţia lor, ne ajută, pe alocuri, părinţii, dar mai mult bona, care a devenit un membru al familiei, până astăzi este alături de noi. Am fost şi suntem, cu adevărat fericiţi, şi acest lucru ne-a ajutat să trecem peste greutăţile primului an. An foarte activ, cu multe urcuşuri şi coborâşuri, la care am făcut faţă.

Nu ştiu dacă pot să vă descriu cât de emoţionant şi plăcut a fost procesul alăptării, momentul când îi puneam pe amândoi odată la sân şi ei, ca doi îngeraşi, parcă se întreceau cine mănâncă mai mult. Noaptea era un pic mai greu, pentru că îi hrăneam pe rând. Până o alăptam pe Leka, se trezea Gaby şi numai se sătura flăcăul, că be- biţa era iarăşi flămândă. Dar nicio oboseală nu se compara cu faptul că îi văd liniştiţi, sănătoşi şi în braţele mele.

Ei sunt motoraşul meu şi tot ei sunt cei care îmi descarcă bateriile... De la ei învăţ că totul e posibil şi că, oricâte obstacole ţi-ar pregăti viaţa, gândul la copiii tăi îţi dă curaj şi puteri...

GABRIELLE-NATHANIELLE a moştenit pasiunile mele şi tot ce ţine de sport. Deocamdată, facem împreună sport acasă şi frecventează taekwondo. Când va creşte, sigur, îl va însoţi, cu plăcere, pe tati la vânătoare sau la pescuit. Deja încearcă să prindă gustul plimbărilor ca între bărbaţi.

ALEXANDRA-VALERIA a luat de la tata nu doar grupa de sânge, dar şi talentul. Deseori cântă prin casă şi organizează spectacole. De aceea, am şi înscris-o la un cerc de dans şi vocal. Este o fire artistică, cu un simţ al bunului gust foarte bine dezvoltat.

Nu afirm că suntem părinţi ideali, dar încercăm să fim părinţi buni. Gaby şi Leka ne-au făcut să înţelegem că orice clipă trebuie trăită şi nu risipită pe nimicuri. Şi noi asta facem.

Petrecem timpul cu ei cât mai mult posibil, şi suntem fericiţi. încercăm să prindem diferite evenimente interesante, pe care să le savurăm împreună. Mergem în vacanţe, cel puţin, de două ori pe an şi cât mai des posibil la shopping toţi patru, iar după asta ne răsfăţăm cu diverse delicii culinare. Gaby şi Leka au învăţat lecţia: părinţii lipsesc de acasă pentru că muncesc, pentru binele şi bunăstarea lor, dar atunci când vin orele libere, surprizele sunt la ordinea zilei. 

Text: Natalia Bodiu

Articolul a fost publicat în revista "Mame de succes", nr. 2 din 2013 [9(68)]

Adaugă comentariu

Închide