Irina Svetenco-Podrea – mama cu cea mai frumoasă profesie

Irina Svetenco-Podrea – mama cu cea mai frumoasă profesie

Irina Svetenco-Podrea este femeia care crede în destin. Este modelul de femeie, mamă și soție pentru care balanța familiei a cântărit mai greu decât cea a carierei, chiar dacă a avut toate premisele pentru un viitor strălucitor în orice domeniu și-ar fi ales. Vorbește lejer, franc și fără regrete despre alegerile făcute, dar și despre succesele copiilor săi, care prin cumul sunt și ale ei. 

 

Pe 28 iulie facem 10 ani de căsnicie, dar de soțul Laurențiu ne leagă parcă o veșnicie. Mai exact, aproape 20 de ani de când ne-am cunoscut. Eu aveam pe atunci 14 ani, el - vreo 16 - vârsta când ne-am îndrăgostit copilărește. Apoi ne-am despărțit. Nu, nu în adevăratul sens al cuvântului. Eu am plecat la gimnaziu în Bacău, după care am făcut liceul la Iași. El a rămas în țară. Dar viața ne-a reunit, pentru că facultatea am făcut-o deja la Chișinău. Atunci am înțeles că nu vom putea sta departe unul de altul.Totuși, ne-am căsătorit abia după ce eu am terminat facultatea, iar soțul deja lucra.

Tind să cred că suntem familia ideală. Nu ne certăm, însă ne mai supărăm. Suntem și noi oameni. Soțul vine deseori cu flori, iar în week-end se străduie mereu să ieșim undeva, să mâncăm ceva delicios. Din păcate, petrecem puțin timp împreună întrucât pentru patru fete cum spune el, are mult de muncit. Știe că îmi plac surprizele, asa că la zilele de naștere ne facem surprize reciproc. A devenit deja tradiție ca la 12 noaptea să ne felicităm. Anul acesta soțul a împlinit 35 ani. Noi am pregătit cadouri, baloane și multe surprize artistice. Își iubește fetele, mai ales că toate îi seamănă lui la exterior, dar nu le alintă în exces. Este fost colaborator de poliție și îi place să mențină în casă spiritul de ordine și disciplină. Așa că, dacă cu mine fetele mai pot negocia, cu tatăl lor nu merge. E foarte stilat, are un gust rafinat. Singur își alege hainele și ne poate cumpăra și nouă câte ceva. Și niciodată nu  dă greș.

Am crezut dintotdeauna că voi avea doi copii. Dar nu îmi puteam imagina că voi avea trei copii, trei fete. Dar, se pare că Dumnezeu a avut alte planuri pentru mine. Astăzi, toate trei împreună mă fac fericită și chiar nu mă deranjează atunci când se întâmplă să mă întrebe lumea dacă nu-s prea multe (zâmbește).

Cea mai mare este Lavinia Miriam. Este un berbecuț, un pic cornorat, dar deosebit. Eu o asemuiesc cu Regina de Gheață. Are un caracter puternic. Aș zice chiar autoritar. Îi reușește să dea ordine, astfel ca ele să fie executate. Pentru mine însă este cea mai bună prietenă. La fel cum și eu pentru ea. Lavinia este modelul familiei noastre. Nu demult a prezentat marca Maxikids, a apărut și în spoturile lor publicitare. Mai devreme fiica noastră a apărut în spoturile publicitare ale Aeroportului.

Până la cinci ani, când a apărut Vivianne-Doroteea, Lavinia era universul meu. Nu-mi puteam imagina cum e posibil să îți împarți dragostea la doi, iar apoi la trei copii. Ca și majoritatea copiilor de vârsta ei, face dans, canto, engleză, matematică, ocazional modeling. A făcut toate trei niveluri ale cursului de dicție ale Verei Nastasiu. Acum spune că își dorește mult să i-a ore de chitară. Este foarte creativă. De când a mai crescut, mereu îmi face surprize. De ziua mea îmi scrie poezii sau îmi cântă. Când am adus-o pe mezină de la maternitate, ea a împodobit casa cu baloane și postere. Apropo aveam o lista cu nume pentru ultima fetiță, când am intrat însă în casă peste tot scria: Bine ai venit Laura! Copil fiind, Lavinia s-a gândit, dacă nu are tata un băiat, măcar să-i poarte numele.

Vivianne-Doroteea are patru ani. Și este un peștișor liniștit... până când nu îi calci pe coadă. Însă mereu are un cuvânt de alinare pentru mine. Iubește cărțile, mereu desenează ceva. Îi place și ei să danseze. Se pare că va fi la fel de bună la școală ca și sora ei. Și la fel de creativă.

Laura-Naomi are doi ani și este soarele familiei noastre. Recunosc, la ultima sarcină, mi-am dorit mult un băiat. Pentru soțul meu, ca o recompensă pentru dragostea și grija ce ne-o poartă, dar și pentru tatăl meu, care a crescut două fete. Dar nu a fost să fie. Când la ecograf mi s-a spus că al treilea copil este tot o fată, am plâns mult. Nu mă puteam liniști. Azi, însă când mă uit la dânsa cât e de drăgăstoasă și pupăcioasă nu îmi vine să cred că am avut asemenea gânduri. Și nu îmi pot imagina cum ar fi fost viața noastră fără Laura?!

Ultimele două fete, după toate calculele trebuiau să fie băieți. Sunt peste seamă de năzbâtioase și mă seacă de energie. Mai ales mijlocia. Are mereu atâtea întrebări, atâtea constatări, încât eu uneori pur și simplu nu mai știu de unde se iau atâtea idei în capul unui copil de patru ani. Nu demult le-am întrebat:,, nu vă doriți și un frățior? La care ea a răspuns fără să stea mult pe gânduri: „nuuuu, doar am destule surori”. Uneori soțul mai glumește spunând că poate... pe la 40 de ani.  Spun și eu poate. Doar că de data asta nu mai dau doi bani pe calcule, metode și calendare.

E greu să fii mamă a trei copii, mai ales atunci când ești 24/24 de ore cu ele, iar soțul este toată ziua la muncă. Pe umerii mei a căzut toată munca casnică și educația fetelor: școală, activități extrașcolare, cursuri, dansuri, participări la diferite prezentări... După ce mezina va merge la grădiniță, poate că voi avea timp și pentru viitorul meu profesional. Dar nu înainte să mă refac fizic și psihologic. Cert e că următorii ani sigur voi avea un program la fel de încărcat – timp liber până la orele 13 – 14, după care vor începe activitățile extrașcolare. Adică copii duși și aduși de pe la toate cercurile. La moment, dansuri face Lavinia și Vivianna, iar începând cu anul viitor și mezina va începe să le frecventeze. De regulă, intrăm în casă pe la orele 19:30 - 19:45. După care încep temele pentru acasă.

Unii îmi spun că nu procedez corect în raport cu mine, că m-aș dedica prea mult copiilor. Eu, însă nu concep viața altcumva. Când le-am adus pe lume eram conștientă că mă vor priva de tot. În schimb astăzi, încep să am ajutor și la făcut ordine, și în bucătărie. Fetele îmi propun rețete pe care le testăm. Devine tot mai interesant.

Uneori mă simt foarte vinovată față de părinții mei, care au investit în mine. Mi-au dat o școală bună în România. Mi-au cumpărat mie și surorii mai mici un apartament acolo. Eu însă, am lăsat totul și am revenit în țară. Apropo, cred că de atunci mi se trage spiritul de… dădăcie. Am fost mereu ca o mamă grijulie pentru sora mea. De aceea, atunci când toți îmi sugerează să i-au o dădacă pentru fetele mele, le spun că nu pot și gata. Simt că mai bine ca mine, nimeni nu va avea grijă de copii mei.

În copilărie mi-am dorit să fiu pedagog, apoi avocat, ca într-un final să absolvesc Facultatea de Relații Internaționale, cu profil englez. Ulterior, am făcut Master la Facultatea Administrarea Afacerii. Îmi doream să fac doctoratul și să rămân la catedră. Dar în acea perioadă am rămas însărcinată și din cauza unei toxicoze nebune am renunțat la carieră... pentru o perioadă, cum credeam pe atunci. Lavinia s-a dovedit bolnăvicioasă în primul an de viață, iar eu fiindcă nu am avut bunei pe aproape am renunțat la idee. Acum de când am trei copii vreau să fac facultatea de psihologie (râde). Sper că la 33 de ani încă nu e târziu. Paralel am obținut brevetul de manager în turism. Poate vreodată am să-mi încerc puterile în business-ul turistic. Cert e că orice aș face, vocația mea este să fiu aproape de copii.

Păcat că la noi în țară nu există creșe pentru bebelușii de la trei luni – un gând care nu îmi dă pace. Cine știe poate vreodată să îl pun în practică. Din proprie experiență pot spune că e foarte greu când măcar pe câteva ore nu ai cu cine lăsa un bebe, care trebuie supravegheat. Eu mergeam peste tot cu fetele mele, până și la medic când mă îmbolnăveam. Din câte cunosc, în Europa se practică așa tip de creșe. La noi însă nu este suport legal pentru astfel de activități, dar sper că într-un an sau doi să se schimbe lucrurile.

Cred în Dumnzeu. Și mai cred că totul în viață este predestinat. Aceste prințese au venit pe lume atunci când Domnul a vrut. Cea mare e născută chiar a doua zi după ziua de naștere a soțului - pe 18 Aprilie. Mijlocia trebuia să se nască pe 12 Februarie, ziua mea fiind pe 14 februarie, am crezut că deja va fi cadou de ziua mea. Însă ea a mai stat liniștita până pe 25 februarie în burtică. Iar micuța e cadoul bunicuței. S-a născut pe 7 mai, iar bunica își sărbătorește ziua de naștere pe 8 mai.

Toate trei au o relație foarte frumoasă cu buneii lor. Buneii din partea mea sunt plecați, iar cei din partea soțului locuiesc la nord, unde mergem des. Bunica e educatoare, scrie cărți, iar Lavinia este o copie a ei în miniatură. Odată Vivienne a spus o frază care ne-a lăsat pe toți perplecși: Bunelule, ți-au mai rămas câțiva ani să trăiești, dar cu mine când te mai joci? Deși, el nu e bătrân de loc.

Nu am construit un mega bussines în Chișinău. Nu sunt o mare doamnă din rândurile funcționarilor de stat. Am câteva prietene care îmi suplinesc acea necesitate de discuție ca între fete. Pe Galina o cunosc încă de pe băncile facultății.Este mai degrabă a doua mea soră. Fetele mele o iubesc la nebunie. O iubesc și pe sora mea – care între timp a devenit frizerul și make- up artistul nostru. Și desigur cumnata mea. În rest, prietenii mei sunt și prietenii soțului. Și invers. Sunt o femeie și o soție care își dedică toată dragostea, timpul și răbdarea familiei sale. Faptul că nu am timp pentru sport sau saloane de înfrumusețare, nu mă fac să mă simt cumva inferioară sau nefericită. Sunt mamă – o profesie grea, care nu este plătită, ci doar răsplătită cu zâmbete, pupici și dragoste curată.

 

 

Foto: Odoraș; Arhiva personală

Galerie de imagini
image
image
image
image
image
image

Adaugă comentariu

Închide