Cancerul în sarcină. Aflați povestea unei moldovence care a învins!

Cancerul în sarcină este un subiect extrem de dureros, despre care ne e frică să și vorbim. Și totuși el există. Povestea Taisiei Nemerenco, plină cu de toate - boală, durere, deznădejde, de pe o parte, dar și dragoste, respect și speranță pe de alta, ne-a confirmat asta o dată în plus. După asemenea istorii începi să vezi problemele vieții cotidiene într-o altă lumină.  

Până acum câțiva ani eram o femeie fericită și împlinită. Aveam un soț iubitor și două fetițe adorabile, o casă, o masă, un serviciu... Cam tot cei îi trebuie omului de la viață pentru a fi fericit! Și poate că viața mea ar fi decurs așa mai departe între serviciu, casă, cor bisericesc, întâlniri cu prietenii etc., dacă nu ar fi apărut niște probleme de sănătate, de ordin ginecologic, cum credeam eu pe atunci - dureri în zona pelviană. Am început să merg pe la diferiți medici pentru tratament, dar fără nici un rezultat. Între timp, s-au schimbat diagnozele, schemele de tratament, spitalele, dar îmbunătățiri oricum nu simțeam. Din multitudinea de cadre medicale cu care am contactat, o singură asistentă medicală de la Spitalul de Urgență mi-a sugerat o dată să fac colonoscopie. Dar atunci nu am luat în seamă sfatul ei. Iar eu mă simțeam din ce în ce mai rău.

Odată cu ele, însă au apărut grețurile matinale și răul provocat de mirosuri. Țin minte și acum momentul. Internată la Spitalul de Urgență, cu o diagnoză incertă în fișa medicală, și cu un test pozitiv în mână. Mi-am sunat soțul panicată. Știind că am luat antibiotic în ultima perioadă, mă simțeam distrusă, gândindu-mă ca ar fi putut să îi dăuneze fătului. Dar el m-a calmat și în aceeași zi am mers împreună la mai mulți medici ginecologi care m-au verificat și ne-au asigurat că sarcina decurge bine. 

Eu însă nu eram bine. În următoarele luni am continuat să suport niște dureri oribile. Slăbisem enorm, devenisem anemică, și alergam din spital în spital. Uneori se întâmpla să mă externez dimineața și să mă internez seara pentru a doua oară în aceeași zi. Iar unii medici chiar îmi spuneau că simulez boala, și că de-aș naște odată. Noaptea dormeam maximum o oră, dar și aceea împărțită în reprize a câte 15 - 20 de minute. Plângeam pentru că nu mai vedeam lumina de la capătul tunelului. Din păcate în tot acest răstimp nu am găsit medici competenți care să-mi pună o diagnoză. Într-a șaptea lună de sarcină am zis că așa nu se mai poate, și am mers să îmi găsesc un singur medic care să îmi cureze perioada de sarcină rămasă. În ziua când am mers pentru prima consultație la medicul la care urma să nasc am ajuns inclusiv și la Spitalul Oncologic. Doamna medic după ce m-a consultat și m-a arătat altor specialiști, mi-a recomandat să fac niște investigații oncologice, dar fără să îmi spună mai multe detalii. Însoțită de soț, am mers încolo. Aici Dumnezeu mi-a scos din nou în cale oameni cu literă mare, pentru că consultându-mă mi-au spus doar atât: „Taisia totul va fi bine. Ai încredere în noi!”. Nimic mai mult. La cererea lor am făcut cezariană de urgență chiar a doua zi. Aveam 36 de săptămâni de sarcină. Nu mai era timp de pierdut. Tot în ziua ceea, soțul a aflat că sufăr de cancer la colon. A plâns, dar mie nu mi-a spus nimic. 

Trei zile a durat fericirea mea, pentru că în acest timp am fost înconjurată de multă dragoste și atenție din partea celor dragi, iar eu, înaripată, am uitat de dureri. Imediat ce am fost externată din maternitate, soțul m-a luat și am mers din nou la Spitalul Oncologic. De data aceasta eram așteptați.  

Nu vă doresc niciodată să cunoașteți momentul cela când medicul îți spune verde în ochi că ai cancer. Tu încerci să te îmbărbătezi și să nu plângi, iar în timpul acesta simți broboane mari de sudoare care cad de pe fruntea soțului pe mâna ta. Mie îmi căzuse cerul în cap. M-am uitat la nou-născutul din brațe, m-am uitat la soț, dar nu i-am văzut. Am ieșit și am început să plâng. Soțul a venit și m-a cuprins de umeri. „Noi vom lupta până la capăt”, mi-a șoptit. Seara i-am spus și fiicei mai mari despre diagnoza mea. Altfel nu am putut. La ai săi 15 ani era destul de matură ca să înțeleagă că mama are o problemă serioasă și trebuie susținută și ajutată. 

M-am internat în Spitalul Oncologic la cinci zile după naștere. Cu credință în Dumnezeu, m-am lăsat în voia medicilor. Am început prima cură de radioterapie. În tot acest răstimp, periodic soțul mă lua seara acasă pentru a-mi vedea fetele, care între timp au rămas cu mama. Din păcate după trei cure, am făcut febră mare și tratamentul a fost întrerupt. Apăruse o complicație la rinichi. Mi-a fost pus un caterer cu care am umblat mai multe luni. După finisarea curei de radioterapie am fost operată, apoi au urmat 12 chimioterapii. Deși a trecut ceva timp de atunci și acum simt acea senzație. Mă durea tot corpul și vomitam chiar și apa pe care o beam. Chimioterapiile au dat complicații la diferite organe și eu eram nevoită să încep alte tratamente în paralel. Veneam uneori acasă pentru o noapte să mai stau cu fetele, ca în câteva ore să ajung cu salvarea iarăși la Spitalul Oncologic pentru că leșinasem și nu mai aveam puls. Ulterior am suportat alte două operații. 

A fost greu. Uneori imposibil de greu din punct de vedere financiar, dar mai ales psihologic. Dar cred că și mai greu i-a venit soțului meu care a dormit seară de seară pe scaune în spital doar să îmi fie aproape, care uneori nici nu trecea pe acasă, ci de la serviciu venea direct la spital și rămânea alături de mine până dimineața. Dar și mamei mele, care l-a lăsat pe tata acasă bolnav la pat și a venit la Chișinău pentru a sta cu nepoțelele, și care făcea naveta la fiecare sfârșit de săptămână, ca să îl îngrijească pe tata, iar luni era iarăși la Chișinău. 

Azi după mai bine de doi ani de luptă am scăpat de cancer. Sunt în remisie. Și mă bucur din plin de viață. Nu mai sunt cea care am fost pentru că am frecvent dureri ba ici, ba dincolo, dar asta nu mă împiedică să zâmbesc, să iubesc și să mă bucur de fiecare zi a vieții mele ca și cum ar fi ultima. Iar când stau și privesc în urmă la toate câte s-au întâmplat în ultimii ani îmi dau seama cât de ridicole sunt unele probleme și cât de naivi suntem noi când ne facem inimă rea din cauza lor. Eu am început să prețuiesc și mai mult viața. Cânt cu și mai multă dragoste ca înainte, compun poezii, merg regulat la Biserică pentru a cânta în corul bisericesc, petrec cât mai mult timp cu familia și îmbărbătez pe toți cei aflați la ananghie. 

Sursa foto: arhiva personală