Dacă Regina Marii Britanii ar vedea aceşti copii, oare cum ar reacţiona?

S-a stabilit cu traiul în Marea Britanie încă acum un deceniu, dar nu şi-a uitat rădăcinile. De ani buni ajută persoanele cu dizabilităţi de la noi, şi în pofida piedicilor pe care le întâlneşte – birocraţia din Moldova şi vigilenţa englezilor (după ce furtul miliardului a devenit cunoscut în toată lumea), Victoria Dunford merge înainte.

A pus bazele organizaţiei MAD-Aid, care se descifrează „Make A Difference” (Fă diferenţa n.r.), şi „Medical Aid Deliver” (Livrarea ajutorului medical n.r.). Astfel în ultimii ani, ţara noastră a primit ajutoare materiale estimate în tone de mobilier şi echipament medical, dar şi echipament specializate (scaune rulante, cârje, cadre de mers etc). A adus îmbrăcăminte, încălţăminte, rechizite şcolare, produse alimentare şi aparate casnice la aproximativ 1000 de copii din mai multe localităţi. A echipat cu mobilier Centrul Comunitar Mihăileni şi a contribuit la deschiderea unui cabinet stomatologic la şcoala din Nisporeni. Dar cel mai mare proiect cu care se mândreşte este Centrul Phoenix din Râşcani, destinat copiilor cu necesităţi speciale. Toate aceste eforturi au fost remarcate de însăşi regina Marii Britanii Elizabeta a II-a care a decorat-o cu distincţia "British Empire Medal", pentru toată activitatea ei în susținerea copiilor cu nevoi speciale din Republica Moldova. O viaţă cât zece, zicem noi. Cum de îi reuşeşte atâtea să facă? Secretul l-am aflat chiar de la ea.

Alarma sună în fiecare dimineaţă, oriunde m-aş afla, acasă pe Isle of Wight, sau acasă la mămica, în Mihăileni, Râşcani. Fiecare zi este spontană, dacă telefonul şi internetul este conectat, planurile făcute ieri azi nu mai au nicio valoare.

Am ales o zi din Moldova, pentru că în Marea Britanie, uneori zilele sunt statice. Dacă mă aşez la calculator, doar soţul mă mai poate ridica de la masa de lucru şi mă impune să merg să fac o scurtă promenadă pe malul mării. În caz contrar, uneori mă pomenesc că e ora 18.00 iar eu nici nu m-am ridicat de pe scaun. De aceea, el şi-a pus drept scop să mă forțeze să iau pauza de masă şi să fac o plimbare până la litoral şi înapoi, indiferent că e vânt, ploaie sau soare.

Aşadar, Moldova. Iar asta înseamnă că ziua nu se termină la 12.00 noaptea, ci se extinde până la 48 de ore - valiza, maşina, barca, trenul, aeroportul şi… Bun Găsit Moldova! S-au făcut trei săptămâni de când nu ne-am văzut. Aici am două telefoane şi imediat ce aterizez şi le pornesc, rar când se opresc din sunat. Încerc să mă întâlnesc cu toţi. În ultimii ani, viaţa mereu îmi aduce oameni buni în cale şi încerc să nu pierd oportunitatea de a-i revedea. Fac naveta Râşcani- Chişinău, cam peste o zi, când cu şofer, când singură.

Intru pe uşile centrului Phoenix. Îi aud de departe pe copii, care de la geam strigă că vine Victoria. Mă întâlneşte Vadim şi în câteva minute chiar dacă nu poate vorbi îmi “povesteşte” tot ce face. Mă apropii de fete, le cuprind, şi Natalia care nu mişcă mânuţele afectate după terapii intense, acum este determinată să ajungă până la mine. Salut colegii şi încerc să merg mai departe, la etajul doi ca să îi salut pe ceilalţi, însă doar o privire spre băieţi mă ţintuieşte. Aşteaptă şi ei să fie îmbrăţişaţi. Mă gândeam că fiind bărbaţi să nu îi intimidez, însă în privirea lor văd că sunt copii care necesită în primul rând dragoste. Mă întorc le ofer o îmbrăţişare tuturor. Îi privesc şi mă întreb, dacă Regina Marii Britanii ar vedea pe viu copii, pentru care am fost decorată cu distincţia "British Empire Medal", oare cum ar reacţiona? Ce le-ar spune unor copii moldoveni pentru care statul englez a făcut atâtea donaţii?

Ajung în birou. O sumedenie de probleme adunate pe parcursul celor trei săptămâni, aşteaptă să fie rezolvate. Însă scopul rămâne mereu acelaşi – să adun bani în MAD-Aid, pentru centrul Phoenix, pentru transfer de echipament, că uite depozitele sunt încărcate şi iarăşi e timpul să trimitem un camion. Timpul zboară repede şi noi trebuie să reuşim cu organizarea convoiului - liste, doleanţe, logistică, planificări. Nu mai menţionez de zecile de mailuri şi mesaje care necesită atenţie. Sau un mesaj disperat de la o familie care te-a văzut undeva pe facebook sau în ziare şi speră că doar tu poţi face minuni ca ei să nu mai îngheţe, să aibă cu ce se îmbraca şi ce mânca. Mesajele asta până şi acum mă lasă înţepenită.

Orele 18.00 nu se mai aude nimeni prin centru, e timpul după o zi încărcată să deschid şi laptopul. Vine ora 21.00 şi îmi dau seama că sunt în Moldova şi încă nu am ajuns să merg acasă la mămica, deşi ştiu că mă aşteaptă răbdătoare cu ceva gustos. Mă ridic vinovată, obosită mă urc la volan şi plec la ţară, unde mă mai aşteaptă cu zâmbetul pe buze şi un nepoţel dornic să deschidă valiza. Mâine e o nouă zi!

Luându-mi rămas bun, copiii din centru îmi reproşează a nu ştiu câta oară: “Nu aţi avut timp destul să staţi cu noi”, “Înţelegem că sunteţi ocupată, dar măcar o oră alocaţi-ne şi nouă”. Şi mă gândesc cât de înţelegători sunt, cât de puţin îşi doresc, şi cât de grăbită sunt eu. Îmi promit în minte că data viitoare fac asta prioritate! Şi din nou în zbor…

Foto: arhiva personală