Irina Binder: Eu nu doar scriu. Mai fac contabilitate și am opt copii luați de suflet

Deși nu e basarabeancă de-a noastră, e suficient să pronunți "Fluturi” sau "Insomnii” și numele autoarei Irina Binder nu mai are nevoie de nici o prezentare. Deși este o fire discretă și modestă, fără vreo tangență cu vedetismul zilelor noastre, numărul de cititori și urmăritori crește de la o zi la alta. Venită la Chișinău, la invitația Doinei Cernavca, fondatoarea Clubului Nostru, Irina Binder a povestit despre cărțile sale, despre viața ei în afara blogului, despre părinți, despre cei opt copii ai ei de suflet...  

Eu nu știu să scriu. Eu știu să povestesc. De aceea, atunci când am mers să îmi tipăresc cartea „Fluturi” mi s-a spus că nu am nici o șansă. Explicația? Azi nu se mai citește. Oamenii stau mai mult pe telefoane, la tv, prin mall-uri. Și atunci m-am gândit să las povestea pe blog, dar au început să vină oferte de la edituri. Mi se spunea: „E foarte frumoasă povestea asta, dar mai bagă niște sex”. Am refuzat. Am zis că vreau să fie povestea așa cum a fost, fără să o denaturez. Trebuie să existe o decență, fără să creez scenarii inutile. Cum puteam să includ în carte evenimente care nu au fost. Cei care mă cunosc ar fi putut să îmi reproșeze de ce exagerez, de vreme ce nu au fost nimic din toate astea.

Inițial am vrut să tipăresc câteva zeci de cărți, pe care să le dăruiesc prietenilor. Nu mă gândeam la o sută pentru că nu aveam ce să fac cu ele în depozit. Cine ar fi cumpărat o carte de la o autoare necunoscută. Dar... peste ceva vreme am fost sunată de la tipografia FOR YOU, (unica tipografie care a acceptat să publice cartea fără să bag în ea sex) cu remarca: „Cine m-a pus să mă leg cu tine? Nu mai am nici o carte în depozit!...” Atunci a început viața mea de persoană publică și de hărțuire la propriu.

Cartea „Fluturi” a fost scrisă în cele mai groaznice condiții. În timp ce mă aflam în renovare, printre zgomotele bor mașinii, cu un biscuit în mână, cu laptopul pe podea și multe jurnale lângă mine. Dar, după publicare, a devenit în scurt timp cea mai vândută în țară și peste hotare din ultimii 30 de ani. S-a vândut și în Marea Britanie, și în America, și în Italia. Încă nu îmi vine să cred că merit asta.

Nu am vrut să scriu volumul trei. Povestea se încheiase așa cum o știți deja. Dar nu am avut liniște nicăieri. Nici la doctor, nici la pâine, nici la plimbare în pădure. Peste tot mă împiedicam de aceeași întrebare – când scrieți volumul trei. În fine, l-am scris și am crezut că am făcut un final bun.... dar se pare că nu. Lumea vrea și volumul patru. Iar după patru va cere și 444.

„Străinul de lângă mine” este cartea la care lucrez acum și care o să vă placă mult. Este povestea frumoasă a trei prietene, de vârste diferite, cu povești diferite, demente, dar reale sută la sută. Doar numele sunt schimbate. O carte pe care s-o trăiți în ritm alert. Va fi și război pe cartea asta pentru că vor apărea prejudecăți.

Nu sunt arogantă. Deși asta mi s-a imputat după ce am refuzat să vin la o emisiune în România pentru a discuta viața altcuiva. Cititorii mei nu merită ca eu să merg la emisiuni și să vorbesc aiurea. Eu voi vorbi doar ceea ce ține de mine. Există o sumedenie de alți oameni de valoare care merită să fie promovați. Și un exemplu ar fi Simona Halep care muncește pe rupte. Nu sunt un om perfect. Am și defecte. Și voi știți asta. Dar am discernământ, de aceea, am înțeles că discreția mea și nedorința de a mă încadra la un loc cu alte vedete e corectă. Vreau să rămân doar a voastră prin scris.

Tata a fost omul iubit și, în același timp, blamat de oameni. M-a crescut cu multă dragoste și mi-a spus că am fost cea mai frumoasă parte din viața lui. De mică a știut să mă manipuleze astfel încât atunci când aș fi vrut ceva să fac (de exemplu, să încep să fumez) să renunț din fașă la idee, fără cuvinte, gen “te omor”. M-a crescut liber și nu mi-a limitat copilăria, dar fără a înceta să mă urmărească de la distanță. M-am născut când el avea 50 de ani, deși am fost o pacoste. De ce pacoste? Pentru că am făcut destule... cum ar fi - am furat caii. A doua zi, la poarta tatei erau foarte mulți țigani cu topoare și furci. Vreo trei zile tata le-a dat de băut și de mâncare țiganilor, ca până la urmă de aici să iasă o frumoasă prietenie dintre ei. Cu toate acestea mi-am dorit mereu să îl mulțumesc. De mică am simți că el e singur și mi-am dorit să fiu alinarea lui. 

Cea mai prețioasă lecție de viață de la tata a fost: să nu îmi fie frică, dar și să nu depind de nimeni. Nu mă plăceau copiii pentru că eram crescută doar de tata, și asta mă făcea să sufăr enorm. Odată în copilărie, la una din zilele mele de naștere, pe care am pregătit-o cu mare fast pentru că voiam să mă dau tare cu camera mea, cu jucăriile mele, nu au venit o parte din invitați. Și atunci tata m-a întrebat  – “De ce suferi din cauza celor care nu au venit? Bucură-te împreună cu cei care sunt aici!”

Pe mama am descoperit-o la o vârstă mult mai mare și atunci mi-am dat seama că nicioată nu mi-aș fi dorit o altă mamă. E minunată așa cum e. Și de multe ori mă întreb, oare cât poate o mamă să te ierte și să te înțeleagă. Eu am făcut odată greșeala și i-am reporșat ceva, și chiar dacă ea m-a iertat, încă mai sunt supărată pe mine pentru că este greșit să îi reproșezi unui om ce nu ți-a dat, înainte ca să îi mulțumește de o mie de ori pentru ce ți-a dat. Prețuiți-vă mamele și ajutați-le să se simtă frumoase și importante. Să nu se simtă doar sclave, fără valoare, doar obligate să vă ajute, să vă ofere. Acum am o relație deosbită cu mama atât cât pot, deși aș fi vrut să petrec mai mult timp cu ea. Îmi place felul în care ea evoluează și cu cât trece timpul cu atât devine mai copilăroasă, mai dornică să descopere, să trăiască, să fie frumoasă.

Eu sunt omul care are un job și merge zilnic la serviciu, care face curat în casă, care nu are fițe de vedetă. Apropo, job-ul meu de bază e cu totul altul decât scriitura. Lucrez într-o companie multinațională. Fac un fel de contabilitate, cu cifre, cu mulți bani. Este un serviciu care îmi aduce plăcere. Altfel nu m-aș fi reținut acolo atâția ani.

Am opt copii pe care i-am luat de suflet, iar curând intenționez să îl înfiez pe al nouălea. Grija pentru cei opt copii nu se referă doar la haine și mâncare, așa cum cred mulți. Mai mergem la dentist, la oculist, plângem, țipăm, dormim împreună. Când le-am spus că vreau să mai înfiez unul, s-au supărat. Și m-au întrebat dacă o să îi mai vreau pe ei. Le-am spus: „Pot să am sute de copii, pe toți îi voi iubi la fel!”

Am foarte mulți prieteni. Mă refer la prieteni reali. Cred că sunt mai mult de 50 de oameni, care vin la toate evenimentele mele, din diferite colțuri ale României. Profit de faptul că sunt foarte buni și nu mă forțează să îi sun, să fiu prezentă în viața lor. Niciodată nu li se pare prea scump, prea obositor, prea greu... Nu știu de ce mă iubesc oamenii aceștia, dar să le dea Dumnezeu sănătate.

La drept vorbind, toți oamenii care mă citesc îmi sunt prieteni. Nu mă citesc niște străini. Mă citesc oameni care știu exact ce să judece, când să judece și cum să judece. Sunt și oameni care nu mă înțeleg, iar asta e normal.

Sfaturi pentru femei de la Irina Binder. Trăiți viața azi. Să nu ajungeți ca prietena mea Luminița, cea care lăsa parfumul pentru momentul “acela”. Dacă vrei să dai cu mopul și să fii parfumată, fă asta acum. Fiți așa cum vreți voi. Nu mai copiați modele de carton, mă refer la fete care vi se par idealuri de fumusețe. Fiți puternice, demne și nu depindeți de nimeni. Iubiți pe cine vreți, cât vreți, dar să nu răniți pe nimeni. Înconjurați-vă de prieteni sinceri!

Foto: arhiva personală, blogpsot.com