Dana Rogoz despre ședințele de terapie: După ce tata murise de câteva luni, cu Vlad bebeluș, aveam coșmaruri în fiecare noapte

Dana Rogoz despre ședințele de terapie: După ce tata murise de câteva luni, cu Vlad bebeluș, aveam coșmaruri în fiecare noapte

Actrița Dana Rogoz a publicat un material pe blogul său despre cele mai dificile perioade din viață și ajutorul colosal pe care l-a primit de la ședințele de terapie. Mai mult, actrița menționează că a apela la un specialist nu e un semn de slăbiciune sau nebunie, ci mai degrabă un prim pas către autocunoaștere.

“Dar ce probleme ai tu ca să mergi la psiholog?” m-a întrebat cineva acum câțiva ani, cu un râs superior, ironic. “N-ai ce face cu banii?” a continuat, văzând că nu răspund, că m-am blocat. Deja regretam faptul că menționasem, chiar și în treacăt, chiar și cu autoironie, că merg la terapeut. “Nu, eu n-am niciodată probleme” i-am răspuns zâmbind.

“Mă alint.” am continuat, cu același ton, făcând automat persoana din fața mea să bată în retragere. Nu mai știu cum a continuat discuția, dar uite că și după vreo 5 ani de atunci, încă îmi aduc aminte acea reacție. Nu îmi era o persoană apropiată, cu care să fi băut vreodată o cafea, cu care să fi rămas vreodată la povești. Mă urmărea de la distanță și avea sentimentul că mă știe bine, probabil prin prisma mesajelor pe care le transmiteam atât online, cât și offline.

Pentru că, într-adevăr, întotdeauna am transmis celor care nu îmi sunt foarte apropiați senzația că am mereu foarte mare încredere în mine și că sunt mereu un om vesel și optimist. Că n-am efectiv nicio “problemă”. M-am protejat. Și am adunat și am adunat și am tot adunat multe, fără să le las să iasă niciodată la suprafață.

Până într-o zi când am cerut ajutor. Aveam coșmaruri în fiecare noapte. Mă rog, mereu am fost colegă cu coșmaruri mișto, încă de prin liceu, dar în perioada aceea, după ce tata murise de câteva luni, cu Vlad bebeluș, le-am luat ca pe un semnal de alarmă. Am zis hai să văd totuși ce e cu nopțile astea agitate, ce e cu mine, cu doliul pentru tata, cu noua postură de mamă. Aveam atâtea întrebări, de fapt, că nici nu știam la prima ședință de terapie din viața mea ce să îi spun mai întâi psihoterapeutului. Cu ce să încep. Abia după multe ședințe am realizat că în sfârșit îmi dau ocazia să trec printr-un proces de autocunoaștere, de multe ori al naibii de dureros, dar extrem de necesar.

Și cu cât au trecut anii, mai ales în raport cu Vlad, iar acum cu Lia, am înțeles că terapia a fost cel mai bun cadou pe care am putut să mi-l fac. Pentru că numai după ce ajungi să te cunoști puțin mai bine, să înțelegi niște tipare în care ai ajuns să funcționezi, să descoperi rădăcinile unor reacții, gesturi, emoții, abia după ce începi să ai o relație sănătoasă tu cu interiorul tău, abia atunci poți să începi să dezvolți o relație sănătoasă și cu cei dragi ție. Iar pentru acest proces ai nevoie de un ajutor, de un ghid. Iar eu mi-am găsit acest ghid în terapeutul meu, după ce i-am cerut ajutorul. Nu înseamnă că ești “nebun”, “psihopat”, “descreierat” sau “alintat”. Ești doar un om, ca oricare altul, care are nevoie să fie ascultat și care încearcă să se înțeleagă, să se accepte și, ideal, să se iubească așa cum e.

Am mers câțiva ani la terapeut. Erau perioade în care mergeam o dată pe săptămână timp de câteva luni, după care făceam o pauză mai lungă, apoi reluam, și tot așa. Dar pentru gestionarea relațiilor pe care le am cu copiii mei, continui și acum să cer sfaturi terapeutului. Simt că îmi fac un cadou de fiecare dată când apuc să îmi programez o ședință, pentru că în sfârșit pot să descarc ce am mai adunat. Ultima am făcut-o online, fiind în pandemie, acum vreun an cred. Inițial credeam că nu va funcționa dialogul online, dar abia după ce ședința s-a încheiat am realizat că nu am avut nicio problemă cu asta, adică nu am simțit nicio barieră în comunicare. Sigur, aveam deja o relație mai lungă cu terapeutul meu, dar pe de altă parte, cred că ne-am obișnuit cu toții să comunicăm destul de mult la distanță, intrând mai ușor în profunzimi, chiar și când nu suntem față în față cu omul căruia ne destăinuim. Dacă stăm să ne gândim ce lucruri putem spune la telefon unui prieten sau unei prietene, acceptăm mai ușor ideea că – mai ales în astfel de vremuri – și terapia online poate fi o soluție.

Așa că, în încheiere, vă rog dacă vă simțiți triști, stresați, anxioși, cu stări depresive, sau dacă vreți pur și simplu să treceți printr-un proces profund de autocunoaștere, să luați în calcul psihoterapia, chiar dacă v-a fost teamă sau rușine până acum.

Sigur, niciun terapeut nu te poate ajuta, dacă nu vrei să fii ajutat. Și nu e nicio rușine, nu e o dovadă de slăbiciune, nu e o ratare să îi ceri ajutorul. Căci tot ce contează este să fim sănătoși la trup, dar și la minte și la suflet. Hai să normalizăm acest subiect, hai să spargem prejudecățile. La început le spuneam doar prietenelor mele apropiate că merg la terapeut, vorbeam despre asta doar în bula mea.

Acum vă vorbesc vouă, pe blog, chiar și cu riscul unor titluri penibile prin presa de clickbait. Dar cred că merită să vorbim deschis despre asta, ca cei care au nevoie de ajutor să știe când și cum îl pot avea.

Sursa: danarogoz.com

Adaugă comentariu