În perioada pre și post divorț avem câteva etape importante care trebuie de parcurs și care ar ajuta copilul în procesul sau de adaptare la schimbare. Astfel, modul în care copilul este informat despre divorț și momentul în care este informat sunt esențiale.

Copiii trec printr-o serie de momente critice care pot genera anxietate și insecuritate emoțională. Cele mai frecvente 8 situații vulnerabile sunt:

1. Anunțarea divorțului.
2. Informația că unul dintre părinți se va muta sau a plecat deja.
3. Stabilirea custodiei.
4. Negocierea și stabilirea aranjamentelor financiare și legale.
5. Adaptarea la viața „împărțită” (la mama și la tata).
6. Apariția unor noi parteneri în viața părinților.
7. Mutarea unuia dintre părinți.
8. Re-căsătoria părinților și formarea unei familii vitrege.

Etapele ideale pentru sprijinirea copilului în adaptarea la divorț:

Pregătirea anunțării divorțului (pre-divorț)

• Părinții se pregătesc împreună pentru a comunica copilului decizia într-un mod empatic și clar.
• Se evită detaliile conflictuale și acuzațiile reciproce.
• Se oferă copilului asigurări că nu este vinovat și că va fi în continuare iubit și îngrijit. Obiectiv psihologic: reducerea anxietății copilului prin coerență și siguranță emoțională.

Oferirea unei explicații adaptate vârstei copilului

• Informațiile trebuie să fie clare, pe înțelesul copilului.
• Se evită încărcarea emoțională excesivă.
• Se reafirmă stabilitatea rutinei și a relațiilor cu ambii părinți. Obiectiv psihologic: ajută copilul să înțeleagă ce se întâmplă, fără a-l copleși sau a-l face să se simtă responsabil.

Menținerea unei relații funcționale între părinți (co-parenting pozitiv)

• Părinții colaborează, chiar dacă relația conjugală s-a încheiat.
• Se evită folosirea copilului ca mesager sau aliat în conflict.
• Se stabilesc reguli comune între case (dacă este cazul).Obiectiv psihologic: copilul are nevoie de continuitate, siguranță și un mediu lipsit de conflict parental deschis.

Stabilizarea rutinei și a mediului de viață

• Se păstrează cât mai mult din structura zilnică cu care copilul este obișnuit (școală, activități, prieteni).
• Se oferă un spațiu personal în ambele locuințe, dacă locuiește la ambii părinți.
• Se menține contactul cu ambii părinți, conform nevoilor copilului, nu doar al părinților. Obiectiv psihologic: copilul găsește stabilitate într-o perioadă de incertitudine.

Validarea emoțiilor copilului

• Părinții încurajează exprimarea emoțiilor (tristețe, furie, teamă).
• Se răspunde cu empatie și răbdare, nu cu minimizare („O să treci peste” sau „Nu ai de ce să plângi”).
• Se poate apela la consiliere psihologică dacă apar semne de anxietate, depresie sau regresie comportamentală. Obiectiv psihologic: copilul se simte auzit, înțeles și sprijinit emoțional.

Facilitarea ajustării pe termen lung

• Părinții susțin dezvoltarea copilului și adaptarea la noile realități familiale.
• Se evită sabotarea relațiilor viitoare ale copilului cu fiecare dintre părinți (alienarea parentală).
• Se oferă un model de reziliență, gestionare a conflictelor și maturitate emoțională. Obiectiv psihologic: construirea unei relații sănătoase cu ambii părinți și cu noua structură familială.

Acesta fiind un proces delicat, care necesită deschidere, sinceritate și empatie. Este esențial ca părinții să comunice clar și să ofere un sentiment de siguranță, pentru a preveni confuziile și sentimentele de vinovăție pe care copiii le pot experimenta. Reacțiile copiilor la divorț variază în funcție de vârstă, iar abordarea trebuie adaptată în funcție de etapa de dezvoltare.

Etape de vârstă și reacții specifice la divorț

Copiii mici (2-5 ani) – Percepția concretă a separării

Cum văd divorțul?

• Nu înțeleg pe deplin conceptul de separare definitivă.
• Pot simți anxietate de separare și pot regresa (revenirea la obiceiuri anterioare, cum ar fi suptul degetului sau enurezisul).
• Se pot teme că unul dintre părinți va dispărea definitiv.

Cum îi ajutăm?

• Explicații simple și clare: „Mami și tati nu mai locuiesc împreună, dar amândoi te iubim la fel de mult.
• Menținerea unei rutine stabile, pentru a le oferi siguranță.
• Să le oferim spațiu pentru a-și exprima emoțiile, fie prin cuvinte, fie prin joc, desen, modelare cât și povești psihoterapeutice
• Reasigurarea frecventă că nu sunt de vină pentru divorț.

Copiii de vârstă preșcolară și școlară mică (6-9 ani) – Sentimentul de vinovăție și dorința de reunire

Cum văd divorțul?

• Pot crede că au făcut ceva greșit și că divorțul este vina lor.
• Își pot imagina că părinții se vor împăca și pot încerca să îi „repare.”
• Pot experimenta frică, furie sau tristețe intensă.
• Aici sunt specifice si visele in cazul separării violente copiii au vise cu monstruleti care îi maninca, omoară , vor sa le facă orce rau si au o nevoie acuta in reconectarea atașamentului sigur...

Cum îi ajutăm?

• Să le spunem direct că divorțul nu este din cauza lor: „Este o decizie a adulților, tu nu ai greșit cu nimic.”
• Să le oferim spațiu pentru a-și exprima emoțiile, fie prin cuvinte, fie prin joc, povești psihoterapeutice.
• Să evităm certurile în fața lor și să menținem un ton calm și empatic.

Copiii mai mari și preadolescenții (10-12 ani) – Furia și sentimentul de loialitate divizată

Cum văd divorțul?

• Încep să înțeleagă divorțul mai rațional, dar încă resimt pierderea profund.
• Pot manifesta furie față de unul sau ambii părinți.
• Se pot simți prinși la mijloc, având senzația că trebuie să aleagă o tabără.

Cum îi ajutăm?

• Încurajăm exprimarea emoțiilor, fără a le minimaliza („Înțeleg că ești furios, este în regulă să te simți așa”).
• Evităm să-i transformăm în „confidenți” sau mesageri între părinți.
• Le oferim claritate despre cum vor arăta aranjamentele viitoare (când și unde vor sta, cum vor menține legătura cu ambii părinți).

Adolescenții (13-18 ani) – Independența forțată și reevaluarea relațiilor

Cum văd divorțul?

• Pot avea o perspectivă mai matură, dar totuși pot resimți suferință și confuzie.
• Pot prelua rolul părintelui ce absentează maim mult.
• Pot adopta un comportament rebel sau se pot retrage emoțional.
• Pot dezvolta neîncredere în relațiile romantice viitoare.

Cum îi ajutăm?

• Să le oferim un spațiu sigur pentru discuții oneste, fără presiune.
• Să le permitem să-și exprime opinia despre noile aranjamente.
• Să nu-i împovărăm cu responsabilități emoționale („Trebuie să ai grijă de mama/tata” în unele cazuri cu grija si responsabilitatea fata de fratii mai mici…în a substitui rolul absent( cel mai des substituit este rolul tatalui).

De ce este importantă deschiderea?

1. Previne sentimentele de vinovăție – Copiii trebuie să înțeleagă că divorțul este o decizie a adulților, nu rezultatul comportamentului lor.
2. Oferă siguranță emoțională – Copiii care primesc informații clare și sunt implicați în procesul de adaptare trec mai ușor peste această schimbare.
3. Îi ajută să-și gestioneze emoțiile sănătos – Comunicarea deschisă le permite să-și exprime furia, tristețea sau confuzia, evitând blocajele emoționale.

Un divorț nu trebuie să fie o traumă de nedepășit, dacă părinții gestionează situația cu grijă, iubire și sinceritate.

Dacă un copil este lăsat să fie un spectator pasiv în timpul divorțului părinților și nu primește nicio explicație despre ce se întâmplă cu familia lui, impactul emoțional poate fi profund și negativ. Lipsa de comunicare creează confuzie, anxietate și chiar sentimente de abandon.

Ce se întâmplă cu copilul în această situație?

1. Se simte nesigur și confuz

Copiii au nevoie de stabilitate. Când nu li se oferă explicații despre divorț, ei nu înțeleg de ce se schimbă lucrurile din jurul lor. Pot observa tensiuni, schimbări în comportamentul părinților sau chiar mutări din casă, dar fără o explicație clară, mintea lor încearcă să umple golurile cu propriile concluzii, care adesea sunt eronate și înfricoșătoare.

2. Își asumă vina pentru separare

Copiii tind să vadă lumea dintr-o perspectivă egocentrică. Dacă părinții nu le explică motivele divorțului, ei pot ajunge să creadă că au făcut ceva greșit. De exemplu, un copil poate gândi: „Poate că dacă eram mai cuminte, mami și tati nu se despărțeau.” Această vinovăție poate duce la scăderea stimei de sine și la comportamente autodistructive.

3. Experimentează anxietate și frică de abandon

Dacă nu este informat despre ce urmează să se întâmple, copilul poate trăi în frică constantă. Se poate teme că, la fel cum unul dintre părinți pleacă din casă, și celălalt îl va părăsi. Această nesiguranță emoțională poate duce la probleme de somn, dificultăți de concentrare la școală și chiar simptome fizice, cum ar fi dureri de stomac sau dureri de cap.

4. Își reprimă emoțiile sau le exprimă prin comportamente problematice

Copiii care nu primesc explicații despre divorț pot avea dificultăți în exprimarea emoțiilor. Unii se închid în ei, devenind retrași și depresivi. Alții își exprimă suferința prin izbucniri de furie, probleme de comportament la școală sau conflicte cu colegii și profesorii.

5. Își pierde încrederea în părinți și în relațiile viitoare

Un copil care nu este implicat în conversațiile despre divorț poate simți că părinții l-au trădat prin faptul că i-au ascuns adevărul. Această lipsă de încredere poate persista și în viața adultă, afectându-i relațiile și capacitatea de a forma atașamente sănătoase.

Cum evităm aceste efecte negative?

• Oferim informații potrivite vârstei – Explicațiile trebuie să fie clare, fără detalii traumatizante.
• Reasigurăm copilul că este iubit de ambii părinți – Este esențial să știe că divorțul nu schimbă dragostea părinților pentru el.
• Îl încurajăm să își exprime emoțiile – Îl ajutăm să vorbească despre sentimentele sale, fără a-l judeca.
• Menținem o rutină stabilă – Continuitatea în activitățile zilnice îi oferă siguranță.

Un copil informat despre divorț, într-un mod blând și empatic, va avea mai multe șanse să treacă prin această perioadă cu mai puțină suferință și cu o capacitate mai mare de adaptare.