Destăinuirile Victoriei Boldurescu

A simţit mereu nevoia de a-şi construi o familie, o casă, dar şi de a pune pe roate o afacere. Astăzi, spune cu mândrie că este o norocoasă, întrucât toate acestea i-au reuşit. Are un soţ iubitor, trei copii adorabili şi o întreprindere numită ,,Arilux”, specializată în producerea articolelor de marochinărie de cea mai înaltă calitate, fondată împreună cu soţul Vasile, fapt ce i-a permis să se afirme pe piaţa autohtonă. A depus o muncă titanică, pentru a ajunge la acest rezultat, dar nu s-a gândit nicio clipă la ea. Tot ce a făcut până acum este pentru şi de dragul celor trei copii ai săi: Ariana, Alexandru şi Sebastian.

Din prima clipă, am intuit că femeia din mine „a dat rod”... Evident, eram la prima sarcină, foarte tânără şi fără experienţă, dar aceasta nu m-a împiedicat să simt că, sub inima mea, creşte un bobocel de fată, deşi toţi medicii spuneau că va fi băiat. Ca majoritatea bărbaţilor, soţul îşi dorea să aibă dreptate doctorii şi, de aceea, am cumpărat doar hăinuţe şi accesorii albastre. Ariana (în cinstea căreia am ales şi denumirea companiei) l-a luat prin surprindere pe proaspătul tătic, care s-a resemnat destul de repede cu ideea şi a intrat bine în rolul de tătic. Acum, după ce au trecut 13 ani de când viaţa i-a dăruit o fetiţă, Vasile îi este recunoscător atât destinului, cât şi mie.

Nici a doua oară intuiţia nu m-a înşelat. Am zis eu că dorinţa soţului de a avea un băieţel se va împlini. Medicii erau de aceeaşi părere, doar că, ironia sorţii, Vasile nu mai avea deja încredere în niciun aparat de ultrasonografie. Atunci când ni s-a spus că vom avea un băiat, soţul a ripostat: ,, Da, mi-aţi mai spus aşa o dată. Acum, după ce o avem pe Ariana, îmi dau seama că nu contează, important e să fie copilul sănătos”. Şi totuşi naşterea lui Alexandru l-a făcut să nu îşi mai încapă în piele de fericire. Era o adevărată surpriză şi, apoi, în sfârşit, orgoliul său de bărbat fusese satisfăcut.

Sebastian m-a ţinut în suspans până şi pe mine. Când am mers la ultrasonografie, pentru a treia oară, iar specialiştii ne-au spus binecunoscuta frază: ,, O să aveţi un băieţel!”, pentru ambii,  pe bune, nu mai conta dacă vom împleti cosiţe sau vom cumpăra maşinuţe. Ne doream un copil sănătos şi fericit. Eram mult mai maturi, mai liniştiţi şi, cel mai important, am fost pregătiţi pentru venirea pe lume a mezinului.

Sebastian a fost o surpriză... una neaşteptată, dar foarte plăcută, un omuleţ drăgălaş care ne-a unit şi mai mult. La începutul sarcinii, aveam impresia că diferenţa de vârstă e prea mare,  iar reacţia de moment a Arianei nu a fost tocmai cea aşteptată, însă am considerat că bebeluşul e un dar de la Dumnezeu. Şi acum suntem foarte fericiţi, mai ales, fraţii noului născut. Surioara îl adoră, la nebunie şi este extrem de grijulie, iar atunci când vine de la şcoală, nu-l lasă pe Sebişor să o aştepte prea mult. În ceea ce-l priveşte pe Alexandru, a suferit, într-o oarecare măsură. El era mezinul familiei, cel căruia îi acordam mai multă atenţie şi, brusc, i s-a luat o parte din atenţie.

Are şi acum momente în care se simte nedreptăţit, dar noi încercăm să-i oferim cât mai multe, pentru a ne revanşa. De la o vreme însă, de când Sebastian a mai crescut puţin, Alexandru a înţeles că s-a ales nu doar cu un frate, ci şi cu un camarad de joacă.  Râd împreună, ori de câte ori au ocazia, iar cel mic e fericit la nebunie, când îl vede. Ba mai mult, eu mereu îi spun fratelui mai mare că, după tata, el este bărbatul din casă şi trebuie să aibă grijă atât de Ariana, cât şi de Sebi.  Tocmai de aceea, când vreun copil străin se apropie de căruciorul celui mic, Alexandru stă la pândă, ca un vultur ager, ca nu cumva cineva să-i supere frăţiorul.

Maternitatea îţi schimbă orizontul de existenţă, la câte grade vreţi voi. Te transformă nu doar fizic, ci şi sufleteşte. Te face să adopţi un nou mod de viaţă şi începi să nu te mai gândeşti doar la tine. Treptat, înveţi că a împărţi dragostea nu înseamnă a oferi mai puţin, ci a simţi mai mult. Şi atenţia, care altădată era oferită exclusiv soţului, începe să fie repartizată tuturor omuleţilor din familie. În momentul în care îţi ţii, pentru prima dată, copilul în braţe, simţi că datoria primordială a unui părinte este să-şi apere odoraşul şi tocmai de aceea, după naştere, în special, după prima, eu deveneam foarte posesivă. Nu vedeam pe nimeni în jur şi întregul meu univers, toate trăirile mele, gravitau în jurul bebeluşului firav care apăruse pe lume. Mă vindecam însă repede de acest ,,egoism” tipic mamelor.

Experienţa de mamă se schimbă o dată cu vârsta, iar greutăţile tind să se diminueze. Cel puţin, în cazul meu aşa a fost. Toxicoza, durerile groaznice şi, mai ales, nesiguranţa, m-au făcut să înţeleg că a fi mamă nu e nici pe departe uşor. Eram tânără şi încă nu ştiam multe lucruri, iar toate poveştile, pe care le auzisem de la alte femei, nu făceau altceva decât să mă sperie foarte tare.

Atât prima sarcină, cât şi prima naştere au fost cele mai grele. Am intrat în travaliu miercuri, iar Ariana a apărut pe lume abia joi noaptea. Să zic că a fot greu înseamnă să nu spun nimic. Şi, apoi, cineva îmi vorbise că nu e bine să naşti în zilele de post. Această superstiţie mi-a alimentat şi mai mult frica de necunoscut, mai ales că, toate trei naşteri începeau într-o zi de miercuri. Dar odată cu vârsta, am învăţat să fiu mai liniştită. Pe Alexandru l-am născut mai uşor, iar pe Sebastian – mai bine nici că se putea.

Primii ani din viaţa unui copil sunt cei mai minunaţi, dar şi cei mai grei, mai ales, când o femeie trebuie să fie prezentă trup şi suflet atât acasă, cât şi la serviciu. Atunci când s-a născut Ariana, soţul îşi făcea încă studiile şi, aşa cum avea destule responsabilităţi pe cap, la sugestia lui, am plecat ambele la ţară, la părinţii lui. Am stat acolo două luni, iar proaspătul tătic venea vineri seara şi pleca sâmbătă dimineaţa. Nu am rezistat mult timp şi eu am fost acea care am zis că era timpul să ne întoarcem. Nu poţi menţine familia, dacă greutăţile nu sunt împărţite la doi, pentru că anume acest lucru uneşte cel mai mult oamenii. Partea bună a fost faptul că firma încă nu exista, de aceea, mi-am permis ,,luxul” să stau cu fetiţa acasă, timp de doi ani. Am aşteptat ca Ariana să se adapteze la grădiniţă şi mi-am găsit primul job, designer la o companie de producere a mobilei. Impulsionaţi de greutăţi, dar şi de dorinţa de a face ceva, am hotărât să deschidem propria întreprindere.

Alexandru s-a născut exact atunci când am decis să ne extindem şi am trecut printr-o altă perioadă foarte grea. Astfel, luni ne externasem din maternitate, ca miercuri, cu el în cărucior, să plec la lucru. Când Alex a împlinit trei luni, am fost nevoiţi să angajăm o bonă. Ne confruntam cu probleme mari la fabrică, cărora nu reuşeam să le facem faţă. Cel de-al doilea băieţel al nostru a crescut printre griji şi probleme şi noi chiar ne simţim vinovaţi, din cauza asta. Dar lucrul în cauză a avut şi efecte pozitive. El a fost mai independent, încă de când s-a născut şi este mult mai sociabil şi mai descurcăreţ.

Cu Sebastian însă am încercat din răsputeri să stau, măcar o perioadă, acasă şi jumătate de an am reuşit. Eram profund mişcată de toate detaliile pe care le observam: fiecare gest, fiecare mic succes, nimic nu-mi scăpa. Totuşi aceste lucruri le vezi foarte diferit, de la o vârstă la alta. Una e să-ţi urmăreşti copilul crescând printre griji şi stres şi e cu totul altceva când eşti calmă şi reuşeşti să fii mai aproape nu doar fizic, ci şi spiritual de copilul tău.

Succesul pe plan profesional l-am obţinut prin multă muncă şi ambiţie. Totul a pornit de la un hobby, întrucât aveam încă din copilărie necesitatea şi abilitatea de a modela, de a coase, talent moştenit, cel mai probabil, de la bunica, care, la vremea ei, cosea rochii de mireasă. Nimic nu ne-a împiedicat să devenim din ce în ce mai buni, nici măcar greutăţile la care am fost supuşi, datoriile, furtul care ne-a lipsit de tot utilajul necesar producerii. Privind în urmă la toate câte au fost, constat că noi, de fapt, am pornit afacerea cu ochii închişi şi, abia mai târziu, ne-am pomenit cu o mulţime de probleme şi griji, dar ne-am înarmat cu mult curaj şi ambiţie şi am trecut şi peste asta.

Lipsa mea de la serviciu s-a făcut resimţită, întrucât povara care, la început, era şi pe umerii mei, a revenit în totalitate soţului. Din această cauză, venea seara foarte târziu şi, când intra în casă, nu ştia pe cine să îmbrăţişeze primul, aşa că îi săream cu toţii în braţe. Chiar şi acum, momentele petrecute cu tati sunt mai puţine decât ne-am dori.

Eu mă ocup de modelare, design şi organizarea producerii, iar responsabilitatea administrării îi revine soţului. De aceea, suntem nevoiţi să petrecem la serviciu o mare parte din timpul nostru. Suntem conştienţi de faptul că uneori nu le oferim copiilor toată atenţia pe care şi-o doresc, dar vor creşte şi, cu siguranţă, vor înţelege că toată munca noastră e pentru ei.

Nu ştiu dacă timpul pierdut poate fi recuperat, de aceea, ne bucurăm să fim împreună, ori de câte ori avem ocazia. Una din tradiţiile noastre de familie este să mergem la cumpărături toţi cinci. Fie că e vorba de haine pentru mami şi tati sau de frumuseţi pentru cei mici, încercăm să fim mereu uniţi şi să luăm deciziile împreună. Această obişnuinţă ne-a intrat deja în sânge şi, când simţim că e vremea cumpărăturilor, ardem de nerăbdare să pornim căutările.

Ne place la nebunie şi să călătorim, chiar şi pe distanţe foarte mari. Ariana este atât de informată, încât nu avem nevoie de niciun sistem de navigare şi, oricât de obositor ar fi, bucuria noastră este de nedescris. Recent, ne-am deplasat în Republica Belarus şi, la doar şapte luni, Sebastian a fost un călător foarte entuziasmat.

Lectura ne uneşte şi ea, întrucât obişnuim să citim toţi aceeaşi carte, ca mai apoi să ne împărtăşim impresiile. În rest, fie că jucăm şah, dame sau, pur şi simplu, ne minunăm de năzbâtiile mezinului, suntem o familie în care dragostea e la ea acasă.

Am mereu grijă să nu le lipsească nimic copiilor mei. Încerc să-i ocrotesc de orice emoţie negativă, iar, în cazul conflictelor, să liniştesc spiritele în aşa fel, încât nimeni să nu se simtă nedreptăţit. Avem trei vârste în familie şi neînţelegerile sunt inevitabile, dar, dacă i se oferă fiecăruia şansa să se exprime,  lucrurile se potolesc mult mai uşor. Comunicarea dintre părinţi şi copii este un element cheie care nu poate lipsi, mai ales că, tot ea scoate la iveală interesele comune. De asemenea, e foarte important ca o mamă să le zâmbească mereu copiilor ei,  pentru că de acolo porneşte bucuria celor mici. Nu e suficient să te afli aproape fizic, ca să fii un părinte bun, trebuie să poţi atinge frumos sufletul copilului... Îmi amintesc că, până să apară pe lume Sebastian, înainte de somn, mă culcam între Alexandru şi Ariana, şi le citeam poveşti. Chiar şi acum, nu pot merge la culcare, până nu-i cuprind strâns pe toţi. Iar dimineaţa, când le pregătesc  hăinuţele, le lipesc strâns la piept şi simt, în acel moment: copiii vor purta, întreaga zi, căldura mea.

Nimic nu este uşor în viaţă, nici veşnicul dute-vino al mamelor care au şi o carieră. Eu mă trezesc prima şi mă merg la culcare ultima, iar atunci când am un minut liber, nu mă gândesc la mine, ci la cei apropiaţi.  Însă dragostea, pe care o primesc, zi de zi, mă ajută să trec mai uşor peste stările de oboseală. Aşa cum petrec puţin timp cu cel mic, profit din plin de momentele în care îl am alături. Şi atunci când îl alăptez noaptea, nu mă satur să-l privesc şi să-l mângâi.

Sunt o femeie şi o mamă fericită şi îmi iubesc copiii mai mult decât pot reda în cuvinte. Chiar şi acum, când mă gândesc la ei, simt cum îmi lăcrimează ochii, pentru că mă emoţionează tot ce are legătură cu familia mea. Deşi uneori sunt nevoită să mă dedic la fel de mult şi serviciului, cei 4 oameni dragi, care mă aşteaptă acasă, sunt tot ce am mai scump pe lume. Fericirea noastră vine din lucruri mărunte, din zâmbetele copiilor şi, mai ales, din speranţa într-un viitor luminos!

Text: Cristina Loghin

Articolul a fost publicat în revista "Mame de succes", nr. 9 (68) din 2013