Natalia Doga: am învăţat să nu mai fiu geloasă pe muzică

Cum e să fii soţia unui geniu (geniu în adevăratul sens al cuvântului), la câte sacrificii este supusă de soartă, care este preţul triumfului şi al milioanelor de aplauze? Cam astea au fost întrebările pe care mi le-am notat în agendă înainte de întâlnirea cu doamna Natalia Doga. Interviul cu dumneaei va fi mai mult decât o revelaţie pentru miile de femei care au aceleaşi întrebări. Vă propun să aflăm ce s-a ascuns în sufletul celeia care de-a lungul anilor a ştiut să îl asculte, să îl încurajeze şi să îl înţeleagă pe cel care ani la rând ne-a dus faima departe în lume – domnul Eugen Doga.

M-am născut într-o Moscovă de până la război, chiar dacă nu mi-o amintesc prea bine. Din fericire, copilăria mea a fost ferită de ororile lui. Nu le-am prins, pentru că am plecat la bunica într-un sătuc din fundul Rusiei, iar după război am locuit o perioadă în Germania, de unde m-am întors cu zestre, mai exact, cu un pian pe care părinţii mi l-au cumpărat şi pe care l-am adus ulterior în Moldova. 

După şcoală, pe care am absolvit-o cu medalie de aur, am mers pe urmele părinţilor, şi am făcut cinci ani de inginerie. Înainte ca să mă angajez, am venit la Chişinău, într-o scurtă vizită la sora mamei. Pe atunci, nici nu bănuiam că acest orăşel, de dimensiuni provinciale, comparativ cu Moscova, îmi va deveni atât de… natal.

Una din zile mi l-a scos în cale pe tânărul Eugen Doga, care ieşise în oraş la o limonadă. Ambiţios şi iremediabil îndrăgostit de muzică, Doga m-a intrigat cu dorinţa lui de a porni în căutare de folclor prin satele Moldovei. Eu am crescut pe ritmuri de muzică clasică, care mi-a devenit atât de aproape încă pe vremea când mergeam la Conservator şi la Studioul  de Arte, de aceea, primul contact cu instrumentele muzicale moldoveneşti, cu portul naţional, cu muzica şi dansul a fost ceva deosebit pentru mine.  La drept vorbind, anii '60 aşa au şi rămas în amintirea mea ca fiind cei mai bogaţi în folclor.

Cu domnul Doga am găsit limbaj comun chiar la prima noastră întâlnire. Acasă am primit o pregătire bună în domeniul muzicii, de aceea ne-a fost uşor să comunicăm. Aveam mereu atâtea teme de discutat. L-am rugat să mă ia şi pe mine în epopeea lui după folclor, dar ceva intervenise şi nu am mai plecat, în schimb, m-a invitat la Ivancea la o plimbare cu scuterul pe apă. Atunci, el mi-a arătat satele Moldovei, mi-a făcut cunoştinţă cu familia lui – mama, tatăl vitreg, sora şi fratele.

Peste trei zile urma să revin acasă. Şi cred că atunci era să se termine totul, mai ales că la Moscova era cineva care mă aştepta. Dar mi-a şoptit ceva inima atunci. Am dat la o parte timiditatea şi l-am întrebat verde-n ochi – cu noi cum rămâne?

La insistenţa mătuşii, am sunat la Moscova şi le-am spus părinţilor situaţia, că uite aşa şi aşa, am întâlnit aici un băiat… Pe mama am lăsat-o fără grai, şi atunci receptorul l-a luat tata. M-a luat cu binişorul. M-a chemat acasă, ca să punem ţara la cale.

Soarta a decis astfel încât am rămas împreună. Părinţii noştri s-au întâlnit şi am stabilit detaliile nunţii. De fapt, am făcut trei nunţi. Una în Moldova, la Mocra – satul de baştină al soţului, alta – la Moscova, şi a treia – în satul bunicii. Toate au fost frumoase, făcute după tradiţiile locului. Apropo, familiile părinţilor noştri au fost apropiate nu doar ca grad de rudenie. Au fost foarte buni prieteni, au mers des în ospeţie unii la alţii şi au păstrat o relaţie foarte frumoasă, specială aş spune, de-a lungul anilor.

După nuntă am făcut o înţelegere, un contract spiritual, cum îmi place mie să îl numesc, şi pe care am jurat să îl respectăm toată viaţa. Are aceeaşi valabilitate şi putere ca şi ştampila din paşaport. Eu i-am cerut să ne respectăm libertatea, în cazul în care unul din noi găsea pe altcineva, cu care ar fi dorit să meargă mai departe prin viaţă. Eugen, în schimb, mi-a cerut să învăţ limba ţării lui. Într-un fel sau altul, eram pregătită de asta. Părinţii mei mi-au spus în repetate rânduri că trebuie să cunosc limba poporului unde urma să trăiesc. Mi-a fost cam greu la început. Era lipsă de materiale pentru a o studia. Din fericire, am găsit la cinematograful „Patria”, întâmplător, o carte de limba română pentru vorbitorii de limbă rusă, editată la Universitatea „M. V. Lomonosov” din Moscova. Totuşi, pentru a învăţa limba română, am studiat mai întâi spaniola. Soţul venea noaptea şi se culca, iar eu rămâneam la bucătărie pentru a învăţa. Mi-am perfecţionat nivelul de cunoaştere a limbii deja după naşterea fiicei. 

Să nu îl încurc – a fost cea de-a treia şi ultima înţelegere pe care am făcut-o de comun acord cu Eugen, şi este strict legată de muzică. Atunci, pe moment, nu prea am înţeles ce înseamnă acest „nu mă încurca” la care s-a referit Jenea, dar urma să aflu foarte curând.. Să nu încurci un om de creaţie înseamnă mult mai mult decât percepe imaginaţia unei femei.  Am învăţat pe parcursul acestor ani să mă înarmez cu încredere, înţelegere şi răbdare. Este o lecţie pentru toată viaţa. De fapt, familia noastră nu a fost niciodată una clasică, una care merge zilnic la serviciu, revine seara acasă, îşi împarte treburile în gospodărie, iese cu copiii la plimbare, merge duminicile în ospeţie etc.

Peste trei ani de la nuntă s-a născut fiica Viorica. Numele i l-am ales eu, inspirată dintr-un film românesc. Soţul nu s-a împotrivit. Viorica îi seamănă foarte mult la caracter. Are o personalitate puternică. În copilărie a făcut pictură, muzică dans, dar într-un final a ales regia.  A făcut jurnalism, ca după aceasta să lucreze de ani buni în calitate de regizor de film, la Televiziunea Naţională.  Până la asta a lucrat la Moldova-Film, unde a montat filme. Viorica a crescut pregătită pentru viaţă. Este o femeie sociabilă, bună gospodină. Pe lângă activitatea profesională, se ocupă cu arta decorativă.

Viorica s-a obişnuit greu cu celebritatea tatălui său. De-a lungul anilor, s-au găsit suficienţi oameni care i-au pus beţe în roate, care au avut cerinţe şi pretenţii exagerate, doar din cauză că Eugen Doga este tatăl ei. Din fericire, Viorica a reuşit să se afirme oriunde a deschis uşa.

Mulţi mă întreabă de ce am rămas la un singur copil. Din două motive: pentru că am petrecut cea mai mare parte a timpului singură, Eugen fiind mereu în deplasări. Şi, într-un fel sau altul, eu am dus greul familiei. Nu neg, nu mi-a fost mai dificil decât altor femei, oricum însă… Ţin minte că, pe când avea câţiva ani, Viorica a făcut o infecţie foarte urâtă, care mi-a luat vreo doi ani de viaţă şi o tonă de supărare şi nervi. Apoi fiica a crescut, a început să meargă la şcoală, să facă muzică, dans etc. Aveam tot mai puţin timp pentru altele. În afară de aceasta, un om de creaţie, asemenea lui Eugen Doga, este ca un copil. De el trebuie să ai mereu grijă, să îl susţii, să îl aştepţi, să nu îl încurci, să te înarmezi cu răbdare.

De 13 ani suntem bunici. Naşterea lui Dominic a însemnat un capitol nou al vieţii. Deviza lui Eugen este: muncă, muncă şi iar muncă, iar Dominic, care se află la o vârstă destul de interesantă, să spun aşa, când încearcă să îşi definească personalitatea, pe bunicul îl iubeşte şi nu îi iese din cuvânt. Nepoţelul a făcut muzică, a urmat Şcoala de Arte, cursuri de decor. Dar, şi-a găsit pasiunea în astronomie şi fotografie, iar noi nu facem altceva decât să îl încurajăm.

Lipsa soţului am încercat să o compensez cu alte activităţi. Până să mă pensionez, am fost mereu înconjurată de oameni interesanţi, care mi-au colorat existenţa, de aceea, nu m-am plâns de singurătate. Acum, de când stau mai mult pe acasă, am grijă de Casa lui de Creaţie, care are mereu uşile deschise pentru jurnalişti, oameni de artă. 

Să păşeşti prin viaţă alături de un asemenea geniu nu e deloc uşor, iar acest statut cere multe sacrificii. Am simţit asta de la bun început. Îl încurajez să creeze, şi ştiu că liniştea îi este mai necesară în creaţie decât orice. Nu îl tachinez, nu îl cicălesc, sunt îngăduitoare. Pe de altă parte, încerc totdeauna să corespund acestui statut. Pentru asta am fost mereu în proces de dezvoltare intelectuală, de creştere în ochii lui, dacă pot să spun aşa, pentru ca să mă simt egală, astfel încât Doga să fie mândru de mine şi în acelaşi timp să nu ne plictisim împreună.

Atunci când Eugen vine acasă, mă străduiesc să îi ofer confortul noţiunii de „acasă”. Pentru perioada în care stă la Chişinău, ne-am format deja anumite tabieturi. Luăm cel puţin odată pe zi masa împreună, toată familia, adică noi, fiica şi nepoţelul. Sunt nişte momente unice pe care încercăm să le repetăm ori de câte ori avem ocazia. Totodată, dumnealui este un mare meşter, or, după cum vine vorba, pe ce pune el mâna, pune şi Dumnezeu mila. Îi face plăcere să gospodărească, să repare, să pună totul în ordine.

Vin la concertele lui, nu ca simplu spectator. Îmi fac griji pentru fiecare ieşire scenică a lui, pentru fiecare vorbă spusă spectatorilor, pentru fiecare piesă interpretată. După concerte, mă simt la fel de obosită şi sleită de puteri.

Nu am timp pentru regrete, deşi, sinceră să fiu, a fost un moment periculos în viaţa mea când am simţit că păşesc pe o pistă greşită. Era perioada când Viorica deja crescuse, şi eu la un moment dat m-am întrebat – ce aleg – pe mine, ambiţiile mele, dorinţele mele sau familia? Am ales familia şi după asta am simţit cum mi se face deodată uşor pe inimă. Mai mult nu am revenit la aceasta problemă. Toţi aceşti ani m-au învăţat să nu fiu geloasă nici pe muzică şi nici pe milioanele de spectatori.

Text de Daniela Borodachi

Articolul a fost publicat în revista "Mame de succes", nr. 4 (6) din 2014