Octavian Ţîcu, despre fiul său: Andrieş începe să mă depăşească

După ce l-am cunoscut în calitate de professor, istoric, ministru, cercetător, sportiv, publicist, ziarist – un conglomerat de interese, activităţi şi preferinţe, a venit timpul să îl descoperim şi ca tată. Este vorba de Octavian Ţâcu, care, provocat de revista „Odoraş”, a lăsat la o parte chestiile legate de politică, istorie, cercetare etc, pentru a povestit cu plăcere lucruri frumoase despre fiul său, Andrei, şi, desigur, despre soţia sa, Viorica.

Citeşte mărturisirile sale mai jos.

Fiul meu, Andrei, are o personalitate puternică, căpătată genetic, aş spune. Este un copil deştept, inteligent şi înţelegător. Mereu am considerat că prin comunicare şi vorbă bună o să-mi educ băiatul aşa cum se cuvine. L-am considerat din start un membru al familiei cu aceleaşi drepturi ca şi noi.

Am fost pentru Andrei primul învăţător sau, cum îmi place mie să zic, un guru la majoritatea tipurilor de sport. Şi asta pentru că am văzut în el o predispoziţie faţă de orice tip de sport. L-am învăţat să meargă pe bicicletă, să dea cu pumnul în sac, să bată mingea de fotbal şi cea de badminton, să joace şah şi dame etc. Tot eu i-am inoculat lucruri importante legate de multe alte tipuri de sport. Până la urmă, am ales ca Andrei să facă gimnastică şi înnot, cu alţi profesori. Şi, desigur, face box cu mine…

Soţia, Viorica, este şi ea istoric, lector universitar, decan al Facultăţii de Relaţii Internaţionale de la ULIM. Curând îşi va susţine doctoratul, în Relaţii Internaţionale. Are şi ea o carieră frumoasă, dar e una împletită cu sacrificiul de a ceda timp în favoarea lui Andrieş. Cu toate acestea, nu a renunţat definitiv la ceea ce a consacrat-o. A avut şi câteva escapade în interes de serviciu peste hotare. Când ea pleca, eu eram cel care rămânea cu Andrieş. Acum, când fiul nostru a crescut şi a devenit destul de responsabil, lucrurile sunt mult mai simple.

Lipsesc mult de acasă, dar această situaţie în cazul nostru nu e deloc ieşită din comun. E mai degrabă un stil de viaţă. Dintotdeauna am fost plecat, cel puţin, pentru un semestru, iar conferinţele, şcolile de vară, seminarele au devenit o chestie obişnuită pe parcursul acestor ani. Aşa a fost de la bun început. Ai casei s-au obişnuit de mult. La numai câteva săptămâni de la naşterea lui Andrei, am plecat la Paris pentru două luni. De multe ori se întâmplă să îi i-au cu mine. Viorica şi Andrei au fost în România, Bulgaria, Ucraina, şi chiar în SUA, pe vremea când eram profesor la o universitate din Chicago.

În schimb, atunci când sunt acasă, îmi place să îmi fac timp liber doar pentru el. De obicei, renunţ la tot, închid telefonul şi mergem împreună, să hrănim raţele din Parcul Dendrarium, să bem apă de la izvorul Tamara din Valea Morilor, să jucăm badminton şi multe altele. La prima vedere, sunt nişte ocupaţii atât de fireşti nouă, care ne aduc o încărcătură emoţională foarte pozitivă.

Modul de educaţie despre care mă întrebi e mai degrabă o chestie firească, dobândită odată cu statutul de părinte. Fac lucrurile după cum le simt şi cred că sunt corecte. Întrucât sunt antrenor de box, am pornit de la premisa că băieţii trebuie crescuţi în disciplină sportivă şi bărbătească. Aceasta îi ordonează. Mama are şi ea o valenţă în educaţia fiului, doar că este legată mai mult de disciplină. Ţine mult la ordinea lucrurilor în garderoba lui Andrei, în geanta şi printre rechizitele lui şcolare. Eu sunt mai liberal din acest punct de vedere. Tot ea îi cultivă gusturile vestimentare. Împreună aleg hainele. Desigur, are şi el punctul lui de vedere, dar, în mare parte, Viorica este cea care spune ultimul cuvânt la acest capitol. Asta i-a permis să îşi formeze ideea ce înseamnă deontologie vestimentară. La şcoală merge sobru, la cravată. Cel mai nostim este atunci când reperele noastre educative nu au aceeaşi pornire, şi devin conflictuale. De exemplu, Viorica vrea să îl tundem într-un fel, mai lung, eu îl vreau mai soldat. Până la urmă, câştigă mama, cu toate acestea, fiecare vizită la frizer începe cu veşnica întrebare: „Cum îl tundem acum – cum vrei tu sau cum vreau eu?”.

Fiul îmi seamănă nu doar la exterior. Şi fiziologic ne asemănăm mult. Ajungem până la aceea că chiar ne şi îmbolnăvim odată, indiferent dacă eu sunt acasă sau plecat în deplasare. Eu o numesc compatibilitate genetică. Mi-a moştenit grupa de sânge, aceeaşi structură a muşchilor, chiar şi pe corp avem câte o alunică în acelaşi loc. Dar nu a supărat-o nici pe mama, căci a luat şi de la ea câte ceva.

Iubim copiii, dar deocamdată am rămas doar la unul din două motive: suntem încă destul de tineri şi avem timp, dar şi pentru că Viorica a avut nevoie şi de latura profesională, foarte importantă pentru ea. Paralel cu Andrei, a „crescut” şi ea, figurat vorbind, devenind un bun profesor şi cercetător, o persoană mereu prezentă în spaţiul public. Este unul dintre cei mai buni experţi pe care îi avem în problema transnistriană şi în relaţia cu Rusia.

La micul dejun familia Ţicu discută despre... situaţia de la universitate, dar şi despre programul de peste zi. De exemplu, dacă am planificată o ieşire la tv, Viorica este cea care mă consiliază înainte de asta. Discutăm totul – de la diversitatea temelor pe care urmează să le abordez până la cravata pe care să mi-o aleg. Ea e omul de serviciu în acest caz.

De aici şi interesul lui Andrieş pentru activitatea noastră. Indiscutabil, un copil care asistă zilnic la asemenea gen de discuţii, volens-nolens, devine şi el implicat politic. La cei 11 ani, are propria atitudine, apropo, foarte critică. Când discutăm despre anumiţi politicieni, el ştie care şi din ce partid face parte. Când apar la televizor anumiţi oameni politici, el deja îi clasifică, îi cuantifică. De multe ori, are expuneri destul de haioase despre diferiţi lideri, le inventează porecle.

Succesele lui Andrieş la şcoală rămân a fi totuşi cele mai importante. În această toamnă a schimbat liceul, şi nouă ne par interesante experienţele lui, relaţiile cu noii colegi şi profesori. Eu mi-am asumat faţă de el încă un aspect important – limbile străine, pe care le însuşeşte foarte uşor. Aici începe deja să mă depăşească. Pentru că în afară de patru limbi, pe care le cunosc şi eu – româna, rusa, engleza şi franceza –, Andrei învaţă şi germana. Noi în familie nu mai putem vorbi secrete faţă de el în altă limbă, pentru că el deja ştie totul. Acum vorbesc cu el în engleză, acasă, pe stradă, la telefon. Suntem într-un dialog lingvistic permanent.

Interesele lui Andrei sunt şi interesele mele. Îi place să citească, de aceea am grijă să îi aduc cărţi. Momentan citeşte „Matilda” de Roal Dahl, o carte foarte populară printre copii, care i-a fost sugerată şi de doamna profesoară. Îi place să privească „Războiul stelelor”, să construiasă, să modeleze, să facă LEGO. Şi chiar e impresionat de felul cum construieşte. E inspirat în mare parte de Ironman, Superman, Spiderman. Odată cu el particip şi eu la diferite bătălii. El e un erou, eu altul, sau el erou şi eu antierou. Însă, indiferent de ceea ce facem, încercăm să scoatem lecţii de viaţă, care pe viitor în cazul ambilor vor avea o valenţă deosebită.

Articolul a fost publicat în revista Odoraş, nr. 1-2 (80-81), februarie 2015

Foto: Arhiva personală