Traseu turistic prin copilăria lui Olivier Prado Jr.

Pe Olivier Prado Jr. îl ţin minte pe când avea doar opt anişori şi cânta “La nuit de folie” de Début de Soirée, pe scena de la “Ring Star”. Parcă-l văd şi acum – un copil îndrăzneţ ce găsea mereu câte un răspuns haios la întrebările prezentatorilor. De atunci, l-am văzut de nenumărate ori la diferite posturi de televiziune şi pe mai multe scene, am citit articole despre el (părinţii săi şi ceilalţi fraţi mai mici) şi am remarcat de fiecare dată, cât de mare a crescut şi cât de mult s-a schimbat Olivier între timp. Mi s-a părut serios şi responsabil, prea responsabil, aş zice, pentru vârsta lui. Presupunerile mele nu au dat greş, în clipa în care ne-am întâlnit tête-à-tête, pentru un interviu.

Olivier, e tocmai la vârsta când se desparte de “copilărie” şi păşeşte cu încredere în adolescenţă. Până şi bretonul vopsit în galben îi dădea o alură de adolescent. Mi-a povestit cu încredere despre cele trei mari pasiuni ale vieţii sale: călătoriile, fotbalul şi muzica, despre familie şi despre ideile sale de viitor, care, apropo, sunt destul de realiste pentru un copil de 11 ani.

Reuşitele lui Olivier merg mână în mână cu talentul şi munca, nu în zadar a ajuns să aibă mai multe trofee decât ani. Este unul din puţinii care vorbeşte şi cântă în patru limbi: română, spaniolă, franceză şi engleză, iar cântecele lui sunt despre pace, familie, dragoste, copilărie etc. Se declară mândru de faptul că i-a reuşit performanţa de a face o adevărată carieră de interpret, chiar dacă abia a încheiat clasa a cincea.

“Cea care mi-a descoperit talentul a fost profesoara de muzică de la grădiniţă. Mama, pentru care muzica ocupă un loc foarte important în viaţă, nu a ratat ocazia să mă vadă pe scenă. Aşa că prima ieşire pe scena mare nu s-a lăsat mult aşteptată - a fost la şase ani, la concursul “Ploaia de Stele”. Aveam o piesă nou-nouţă “Să trăieşi mămico” pentru care am primit şi prima medalie cu locul II. La acel moment, deja avem primul meu clip la prima mea piesă “Vacanţa de un an” cu care am ieşit la câteva televiziuni în noaptea de revelion a lui 2010”.

Apoi, au urmat şi altele, cu care “i-a molipsit pe fraţii mai mici” de boala muzicii. Toţi trei – Laurentino, Antonio, chiar şi mezina Olivia care abia începea să lege primele cuvinte, au început să fredoneze refrenele cântecelor lui. La scurt timp, a început să facă duete cu Laurentino, al doilea copil al familiei şi să se filmeze în videoclipuri.

Astăzi are adunate în palmaresul său aproape 30 de piese şi şapte videoclipuri, datorită cărora a obţinut atâtea medalii şi premii pe la diferite concursuri naţionale şi internaţionale, încât nu le mai ţine minte numărul. Spune că nu ştie care preţuieşte mai mult, pentru că fiecare din ele îi amintesc de o anumită etapă a vieţii. “Spre exemplu, locul I la concursul «Steaua Chişinăului» Când mi-au înmânat medalia eram foarte mândru, iar în culise, în timp ce dădeam interviu unui jurnalist şi încă nu îmi venea să cred că eu sunt câştigătorul, le doream tuturor participanţilor să nu piardă încrederea în forţele proprii. Locul I la Festivalul Internaţional «Nova Latinitas» în 2011, şi marele trofeu în 2012 la acelaşi festival. Un alt festival internaţional din Cehia, mi-a adus o altă medalie cu locul I. Acolo am fost remarcat şi invitat împreună cu grupul de dans Bravissimo din care fac parte, să evoluez pe scena de la Disneyland din Paris.”

Ţine să menţioneze că nici una dintre aceste reuşite nu i-a venit aşa pur şi simplu. A făcut ore de canto şi pian la Şcoala de Muzică “V. Poleacov”, şi a luat ore de dans, pentru a obţine plasticitate atunci când iese în scenă. A început cu studioul artistic “Lollipops” şi a continuat cu “Bravissimo Dance Group” unde face şi ore particulare de dans, fapt ce i-a adus încă o medalie în palmares. A revenit cu locul I, împreună cu fratele Laurentino, de la un concurs internaţional de dans din Timişoara, România.

“Copilăria unui artist nu-i deloc uşoară”, îmi dă de înţeles Olivier. “Timp de joacă – nu am, să mănânc înghetaţă – nu e voie. Dar eu nici nu le duc dorul. Pentru că am lucruri mai importante de făcut…”

Unul din acele lucruri importante este fotbalul, care ocupă un loc de cinste în lista de priorităţi ale lui Olivier. “Am început să fac progrese la bătutul mingii acum vreo patru ani”, îşi aminteşte zâmbind băiatul. “La început, jucam doar atunci când aveam liber, indiferent că eram la şcoală, la repetiţii sau în curtea casei. Apoi am început să privesc meciurile, nu doar pentru a fi în rând cu ceilalţi băieţi din clasă, atunci când se discută despre fotbal, ci şi pentru a vedea cum se dă corect o pasă, sau care e cel mai bun unghi pentru a bate un gol.”

Când au văzut că pasiunea nu trece de la sine, părinţii au decis să-l înscrie la un club de fotbal pentru copii. Şi-a făcut loc în agenda şi aşa încărcată cu orele de canto, pian, dans şi a început antrenamentele. Din păcate, clubul nu era unul serios, de aceea, nici el, şi nici ceilalţi copii, nu progresau. De asta şi-a dat seama după ce într-o vară a fost la mare în Turcia, iar la hotelul unde s-au cazat era un teren de fotbal. “Am făcut mai mult fotbal şi am învăţat mai multe trucuri de la antrenorul turc, decât de la cel din Moldova. În toamnă am decis împreună cu părinţii să renunţ, în aşteptarea unor vremuri mai bune. Peste jumătate de an, am început să frecventez clubul de fotbal de la Buiucani.”

Astăzi joacă foarte mult şi simte că progresează pe zi ce trece. În majoritatea meciurilor, Olivier e atacant, iar uneori – apărător de dreapta. Are şi un antrenor care îl stimulează să dea tot ce e mai bun din el la fiecare meci şi nu îl lasă niciodată pe banca de rezervă. Tot el le-a spus părinţilor că fiul lor are perspective bune în domeniu şi le-a sugerat să îi permită lui Olivier să aplice pentru un stagiu în afara ţării.

Ceea ce îl încântă acum pe băiat este faptul că a început să joace la campionate naţionale şi că numărul golurilor înscrise creşte cu fiecare meci disputat. “Cele mai frecvente sunt amicalele. Chiar recent, am avut un meci cu o echipă de fotbal din grupa a III-a, căreia i-am înscris 24 de goluri, dintre care 12 au fost date de mine. Dar şi în meciurile mai importante, cum ar fi cele cu cluburile de fotbal “Sheriff” sau “Zimbru” sau cu fotbaliştii din grupa I-a, (eu fiind în grupa a II-a) am înscris deja vreo 10 goluri.”

Dintre vedetele de talie mondială din lumea fotbalului, îi place mult de Cristiano Ronaldo, chiar dacă acesta nu mai este atât de bun ca Lionel Messi. Îl admiră pe primul pentru tactica de joc şi pentru trofeele câştigate, cum ar fi “Balonul de aur” şi “Gheata de aur”. “Nu visez să ajung chiar atât de departe ca cei doi. Pentru mine fotbalul e o pasiune, deşi niciodată nu ştii ce ar putea să îţi rezerve viitorul…”

Totuşi, dacă i s-ar cere să facă o ierarhie a priorităţilor, atunci ar pune călătoriile pe primul loc. Indiscutabil. Cui nu i-ar plăcea să călătorească mai ales că în cazul lui Olivier vacanţele au destinaţii foarte diverse. “Din fericire, am nişte părinţi care îşi pot permite să ne ofere vacanţe frumoase. Am vizitat foarte multe locuri. Multe nici nu mi le amintesc acum deodată. Numai atunci când am făcut turul Europei cu maşina, câte destinaţii am cunoscut… Am vizitat Bruxelles-ul, am făcut revelionul în Franţa. Parisul de sărbători e pur şi simplu magic. Mi-am împlinit visul de a face un stagiu de fotbal peste hotare, atunci când am fost în Bulgaria într-o tabără, în Germania am evoluat pe scena mare, în Legoland, Austria am avut ocazia să vizitez cea mai veche grădină zoologică din lume, în Grecia am învăţat a călări. Nu mă deranja faptul că trebuia să fiu foarte matinal, pentru a merge la antrenamente. Ziua era prea cald şi caii nu suportau să fie călăriţi. În fiecare vară mergem neapărat în Turcia la odihnă. Şi desigur că am fost în Belgia, ţara de origine a tatălui meu, unde am vizitat două oraşe foarte frumoase - Plachendal şi Antverpen.”

Olivier spune că se întâmplă ca la lecţia de geografie, atunci când se studiază o anumită ţară sau o zonă geografică, să recunoască locuri pe care le-a vizitat. „Atunci mă simt la acelaşi nivel cu profesorul, pentru că le povestesc copiilor ce am văzut şi m-a impresionat în cutare sau cutare loc. Spre exemplu, la capitolul “Spania” le-am vorbit colegilor despre Muzeele Sorolla şi del Prado din Madrid. Despre ultimul se spune că ar face parte din top 10 muzee, cele mai apreciate din lume. Le-am povestit despre impresionantele grădini zoologice, despre cum am făcut safari, dar şi despre parcul de distracţii “Terra Mitica”, un fel de Disneyland în variantă spaniolă. Recent am revenit dintr-o altă călătorie. Am fost la Ibiza, Spania, un loc fantastic. Când eram mic, o întrebam deseori pe mama, cum arată raiul. Şi iată când am ajuns acolo, am înţeles cum e… Părinţii ne-au închiriat şi o barcă cu motor, pe care noi copiii, am putut să o conducem, fiecare câte puţin. Ne-a plăcut enorm!”

Multe dintre amintirile sale le poartă cu sine, stocate în IPad-ul, pe care nu uită niciodată să îl ia cu sine în călătorii. Are în el sute de fotografii, în locul suvenirelor, pe care familia Prado nu le prea procură.Din cele povestite de Olivier, îmi dau seama că vacanţele sunt o chestie serioasă într-o familie unde majoritatea o reprezintă copiii. “Atunci când facem traseul unei noi destinaţii, părinţii ţin cont în primul rând de preferinţele noastre. Spre exemplu, iarna aceasta vom merge în Dubai, iar în anul viitor, planificăm să mergem în California. Aşteptăm doar ca să mai crească cei mai mici, Antonio şi Olivia-Carmen, ca să suporte mai uşor zborul lung cu avionul.”

Cu toate că are un orar foarte încărcat, rolul de frate mai mare îl poartă cu cinste. Spune că vrea să fie un bun exemplu pentru cei trei fraţi mai mici: Laurentino, Antonio şi Olivia-Carmen. “Încerc să fiu îngăduitor şi să cedez atunci când situaţia o cere. Avem acasă doi căţeluşi adorabili rasa caniche şi mini toy, care sunt doar ai mei. Dar nu pot să le interzic celorlalţi să îi îngrijească şi ei, mai ales că mă roagă atât de insistent.”

Cât despre cei mai mici, are nu doar cuvinte de laudă, ci şi amintiri hazlii. Prima care îi veni în minte: “Când era mai mică, Olivia nu putea pronunţa toate cuvintele corect şi le schimonosea. Eu, începusem o joacă cu toţi trei şi Oliviei am încercat să îi explic regulile jocului, dar în limba ei. Aceasta m-a ascultat şi la un moment dat m-a întrebat: “Olivier, de ce te prosteşti? Dacă nu încetezi, nu mă joc cu tine!” Oooo, atâta am râs atunci...”

Text: Daniela Borodachi