Svetlana Balan este soţie, mamă a doi copii şi, prin cumul, o femeie inteligentă pe care nu te saturi să o asculţi, mai ales că are şi studii psihologice, pe care le-a aplicat în relaţiile armonioase cu cei din jur şi în educaţia propriilor copii.
… Sunt mamă. Și sunt perfecționistă. Iar educația copiilor mei este cuvântul în jurul căruia se învârte toată chintesența mea. Am făcut psihologia (a doua facultate) doar pentru a o profesa cu ei…
... Pe Jessica, fiica mai mare, nu o pot cuprinde într-un articol. Poate din simplul motiv că e copilul (deşi, demult nu mai e o fetiţă, ci o tânără în toată legea) alături de care am acumulat cel mai mare bagaj de experienţă, dar şi alături de care am crescut eu ca mamă. Astăzi, fata mea nu e o persoană, ci o personalitate. Meticuloasă în lucruri în care şi eu îmi pierd răbdarea, ambiţioasă în momentele în care alţii ar fi cedat demult. Independentă încă “din pelinci”. Şi autocritică. De ultima calitate sunt “vinovată” eu. Am fost mai mult dură, decât drăgăstoasă cu ea – un amalgam de sentimente pe care le-am stăpânit cu greu, de frică să nu cad dintr-o extremă în alta. Cert e că din ziua când a pornit pe propriul drum al vieţii (la moment, îşi face studiile în Olanda), relaţia noastră a devenit şi mai trainică...
… Mezinul Artemii este cel care m-a învăţat ce înseamnă răbdarea. Şi parafrazându-l pe Grigore Vieru, am înţeles de ce mama învinge totul, apoi plânge. Din cauza sănătăţii, Artemii a trăit printr-o experienţă mai puţin plăcută, care ne-a dat regimul vieţii noastre de familie peste cap. A fost perioadă când am renunţat la multe şi multe le-am înţeles. Din fericire, a fost doar o perioadă… Astăzi, copilul meu este un învingător, la propiu şi la figurat. Este o fire ambiţioasă, iar succesele surorii mai mari, sunt o adevărată pistă de pornire. Face înot de performanţă, iar prima lui medalie din palmares a fost de fapt, primul trofeu al familiei. Împreună am reuşit. Paralel face ore de pian şi limbi străine, iar la şcoală are succese remarcabile. Iar atunci când mă întreabă cineva ce mi-aş dori să devină Artemii în viaţă, le spun fără să mă gândesc mult că “un bărbat şi jumătate”. Şi aşa va fi. Pentru că îi dezvolt acele calităţi pe care aş vrea să le văd şi în bărbatul care va păşi alături de Jessica prin viaţă…
… Cel mai important mesaj pe care vreau să îl transmit mamelor, care asemeni mie au început să trăiască o viaţă împărţită în două: până la apariţia problemei (de sănătăte a copilului) şi după asta - că minuni există. Chiar şi în situaţii când s-ar părea că nu mai este nimic de făcut. La un moment dat, în cazul nostru, salvarea a venit din partea “Clubului de Fitness Niagara” şi a antrenoarei Maria Tregubova (şi nu doar ei) care a făcut din imposibil – posibil. Maria, sau cum îi spune Artemii - Maşa, a ştiut din start cum să ajungă la inima unui copil mic, care necesită o perioadă lungă de reabilitare. A lucrat foarte mult asupra relaţiei dintre ei doi, soldificând-o prin încrederea reciprocă pe care au stabilit-o de la bun început. Punctul forte al relaţiei lor a fost comunicarea, din acest considerent lui Artemii i-a fost necunoscută noţiunea de frică sau neputinţă. În timp, au devenit o echipă, un micro-univers, dacă vreţi, din care făceau parte doar ei doi. Astfel, chiar de la prima lecţie de înnot, Artemii care pe atunci, efectiv nu putea să meargă, s-a simţit liber şi descătuşat în apă – senzaţie care îi lipsise mulţi ani. Putea face mişcări, se putea întoarce, fără a simţi vreun discomfort sau durere. Astfel, peste o perioadă, datorită antrenamentelor, Artemii a ajuns să înoate nu mai rău decât semenii săi, chiar dacă mai avea mari probleme locomotorii. A trebuit să mai treacă ceva timp, astfel ca munca depusă să dea roade. Dar, datorită antrenamentului sistematic, a perseverenţei băiatului, şi desigur, datorită răbdării şi metodei de lucru a antrenoarei de la Niagara, Artemii a reînceput să meargă. La început cu neîncredere, dar cu fiecare oră de înot, devenea tot mai sigur pe sine, dar cel mai important este că fiecare mişcare nu îi mai provoca durere, ci bucurie. Astăzi, Artemii este unul dintre cei mai “înrăiţi” înotători, pentru care fiecare concurs sau chiar campionat este o mică victorie a lui, a familiei şi persoanelor care au fost alături de noi tot timpul acesta mai dificil…
… Cea de-a doua lecţie care am învăţat-o de la copii mei este tăria de caracter. După campionate, şi medalii de rezonanţă internaţională, Jessica a abandonat şcoala de dansuri sportive. Nu de voie, ci mânată de anumite circumstanţe apărute în familie. Iar acum când vede reuşitele fostului partener, alături de care a obţinut cele mai memorabile rezultate, Jessica nu plânge, nu face isterii, ci se bucură de amintirea acelei perioade a vieţii…
… Ce am înţeles după mai bine de 18 ani de când sunt mamă? În primul rând, care este diferenţa dintre a auzi şi a asculta. Or, copii vor să fie ascultaţi, nu doar auziţi. Pentru asta organizăm şedinţe de familie, în cadrul cărora luăm decizii. Unanim, iar vârsta nu are prioritate. Noi maturii am exclus din lexicon cuvântul “nu”, şi l-am introdus pe “argumentează”. E un principiul care niciodată nu a dat greş. Aceeaşi tactică o aplicăm şi în cazul când dorim să le explicăm copiilor de ce cutare sau cutare decizie de-a lor nu e una bună. Prin argumente…
… Nu mă tem să recunosc că am făcut greşeli în raport cu educaţia Jessicăi. Am fost prea dură şi exigentă. Poate de asta, fata mea s-a maturizat prea repede. Deşi ea s-a descurcat, cu şcoala, cu dansurile, dar şi cu toate celelalte sarcini care i-au apărut pe parcurs, pentru mine nu e un motiv de mândrie, ci mai degrabă de regrete. Prima amintire care îmi vine acum e acurateţea cu care îşi pregătea valiza atunci când pleca fără mine peste hotare la concursurile internaţionale de dans. Eu nu puteam să o însoţesc, fiind însărcinată, apoi cu copil mic (fapt pentru care sunt recunoscătoare, mamei partenerului de dans, care a fost alături de Jessy, când eu nu eram).
…Ah, dacă aş putea întoarce timpul înapoi, aş înmuia duritatea acelor vremuri cu cuvinte mai drăgăstoase…
… Nu îmi place să îmi educ copii după modelul care am crescut şi noi, generaţia anilor 70 – 80, când se punea mai mare preţ pe gura lumii, decât pe sentimentele copilului, când ni se cerea să facem cutare sau cutare lucru pentru că aşa făceau toţi, iar ordinele nu se discutau, ci se executau. Ca la armată. Nu învinuiesc pe nimeni. Astea erau metodele, pe care eu mi-am jurat să nu le repet în educaţia propriilor copii. Cu atât mai mult c-am studiat suficiente teorii și am citit destule cărți despre parenting. Cu toate acestea, nu mi-e rușine să împrumut din experiența altor mame, tactici de educație, care nu dau greș…
… Nu cariera şi nu banii mă fac fericită. Ci familia. Deşi, dacă e să mă gândesc bine, femeile casnice au cel mai impresionant job. Să fii soţie, mamă, gospodină, fără a uita să fii femeie, nu e chiar atât de uşor, şi nici pe departe plictisitor, cum ar crede unii...
… Femeile care au ales să îşi dedice viaţa exclusiv familiei (unele de voie, altele de nevoie) contează nu atât pe “jertfa” pe care o depun pe altarul familiei, cât pe aprecierea celor de alături, care văd în soţia şi mama lor ceva mai mult decât o menajeră. Nu ştiu cum e la alţii, dar în cazul meu, atât soţul cât şi copii au ştiut mereu să mă răsplătească, astfel încât să mă simt utilă…
… Formând împreună cu Sergiu, soţul meu, un cuplu deja de 21 de ani, fiind zi de zi, umăr la umar, am înteles că bărbaţii, oricât nu ar fi ei de “bărbaţi”, au momente de slăbiciune, de oboseală, de frustrare. Şi atunci femeile - inima şi motoraşul casei, sunt cele care le pot oferi susţinere şi dragoste. Printr-un cuvânt sau printr-o tăcere, dar la timpul potrivit. Contează ca femeia să simtă când trebuie să tacă şi când să vorbească…
… Ce oferă ei în schimb? Senzaţia de a te simţi ocrotită, mai puţin puternică şi poate mai puţin independentă ca alte femei. Dar asta îmi oferă plăcere. Şi apropo, eu încă nu m-am plictisit de modul meu de viaţă, dar cel mai important nu m-am plictisit de copiii mei, n-am obosit să le ofer dragostea şi timpul meu personal. Să jonglez între intersele unei fete trecute de majorat, şi ale unui băiat care abia a ieşit din vârsta maşinuţelor. Nu plâng după anii care au trecut şi nu mă tem de cei care vin. Îmi trăiesc viaţa alături de cei dragi. Aici şi acum!
Foto: Odoraş