Elena Cujbă: mă consider mamă prin definiţie

Elena Cujbă: mă consider mamă prin definiţie

Dacă în cazul unor mame, sintagma “de succes” este una încă relativă (mă refer la cele care au copii mici), Elena Cujbă este mama care poate aduna deja laurii. Aureliu şi Dana sunt doi copii cu care s-ar mândri orice părinte – inteligenţi, bine educaţi, frumoşi la chip şi la suflet, copii în care s-a investit multă afecţiune, răbdare şi credinţă. Spun asta mai întii în calitatea mea de părinte, apoi de jurnalist şi nu sunt cuvinte scrise de dragul cuvintelor…

A venit însoţită de ambii. Când am văzut cu câtă dragoste îşi vorbesc, am înţeles că interviul va fi exclusiv despre ei. Şi atunci, am lăsat la o parte întrebările pe care le pregătisem din timp şi am lăsat discuţia să curgă de la sine…

Îmi vine greu să fac o descriere obiectivă a propriei mele persoane, de aceea, iertaţi-mi stângăcia… Mă consider o fire independentă, cu viziuni foarte personalizate despre viaţă. Am ştiut tot timpul ce trebuie să ofer, când şi în ce cantitate. Pe de o parte sunt o persoană practică, pe de alta - un generator de dragoste şi căldură în familie.

Am o personalitate foarte puternică, care s-a călit în mediul în care am crescut şi m-am dezvoltat. Acasă, am avut cel mai bun exemplu - pe părinţii mei, care mi-au demonstrat prin caracterul şi succesele lor, că doar cei puternici pot îmblânzi destinul. I-am făcut şi eu din ochi şi la doar 14 ani, am lăsat Drochia natală şi m-am aventurat în viaţa tumultoasă a Chişinăului, pentru a face studii la Colegiul de Construcţie.

Nu tolerez trădarea sub nici o formă. E o chestie de principiu de care aşi vrea să mă debarasez şi la care lucrez până în present, dar pe care încă nu am depăşit-o. Probabil vine din lecţiile pe care mi le-a oferit viaţa. Destinul nu a fost dintotdeauna blând cu mine. Am avut şi căderi, dar cu fiecare lovitură, am reuşit să urc mai sus.

În familia noastră lucrurile sunt simple. Fiecare este un satelit al propriei orbite. Am stabilit că e mai important să informezi la timpul cuvenit despre planurile tale personale sau comunitare, decât să le discuţi şi să le „mozoleşti„ cu tot felul de posibile pseudo rezultate la o ceaşcă de cafea.

Viaţa mea lăuntrică este un mister şi pentru mine. Se îmbogăţeşte, îşi schimbă percepţiile şi motto-urile, odată cu numărul cărţilor citite.

Nu pot considera lectura drept hobby, pentru că e ceva mai mult. De curând, am devenit interesată în a obţine o licenţă de mediator al conflictelor familiare.

Totuşi, prin definiţie, mă consider mai mult mamă. Ceea ce am încercat să ofer dintotdeauna copiilor mei a fost dragostea şi încrederea, care e un pas către autodezvoltarea lor.

Fiul mai mare Aureliu a fost un copil independent încă din pelinci. A avut o creştere şi o dezvoltare accelerată. A făcut primii paşi la vârsta de şapte luni, iar la 11 luni îmi spunea primele poezii. A mers la grădiniţă foarte devreme, pe când avea un an şi jumătate, perioadă care a coincis nu doar cu socializarea lui, ci şi cu primele impulsuri către artă şi frumos. Eu i-am descoperit talentul nu doar în desenele haioase pe care, apropo, le-am păstrat până azi, ci şi în tendinţa de a asorta corect culorile în orice, chiar şi în vestimentaţie. Nu o să vă vină a crede, dacă vă zic că un pici de nici doi anişori îşi alegea ciorapii în dependenţă de culoarea cămăşii, iar papionul - de aceeaşi nuanţă cu pantalonii. Aşa că la doi ani l-am dat la pictură. A început cu lecţii individuale şi a finisat cu diploma şcolii de pictură. Chiar dacă copilăria şi adolescenţa lui Aureliu au coincis cu perioada când făceam bussines, niciodată nu am pus responsabilităţile mele de mamă pe umerii altcuiva. Am încercat să fiu mereu prezentă în viaţa lui. Îmi programam în aşa fel agenda zilnică, încât să reuşesc să îl duc la ore, să facem împreună temele pentru acasă, să ieşim în oraş şi să comunicăm în permanenţă. Am avut mereu grijă să-i cumpăr cărţi bune, enciclopedii, beletristică, seturi de reviste. La acest capitol fiul meu chiar era, cred eu, unul dintre cei mai dotaţi elevi.

Copilăria generaţiei lui Aureliu a fost privată de multe dintre posibilităţile pe care le are azi fiica mea mică, Dana. Nu existau centre de dezvoltare, jucării educative şi multe alte plăceri “copilăreşti”. Era doar cafeneaua „Pinguin” unde mergeam pentru a savura împreună o îngheţată.

Reţeaua de socializare a copiilor de atunci se numea „afară”, iar vacanţele de vară se petreceau la bunei.

Şi apropo, acestea erau perioadele pe care Aureliu le aştepta foarte mult şi care erau „presărate” cu descoperiri, numite „cercetări arheologice”. Stăteau sub nasul lui în aşteptarea de a fi exploarate, împreună cu alţi prieteni veniţi din oraşe mari sau chiar metropole, precum Kievul, sau Moscova. A fost o perioadă plină de activitaţi aventuriere, sportive şi sociale.

La şcoală Aureliu a fost mereu o personalitate. S-a ambiţionat şi a absolvit liceul cu note de „10”. A fost unul dintre primii, care acum zece ani a avut posibilitatea să facă studii pe perioada unui an în Marea Britanie. Au fost timpuri destul de dificile pentru mine. Nu puteam să merg să văd în ce condiţii locuieşte el, de multe ori nu îl găseam la telefon. Doamne, câte griji mi-am făcut. Când a venit peste trei luni acasă într-o mică vacanţă, era cât pe ce să nu îl recunosc – maturizat, tăcut. Apoi a făcut studii în Emiratele Arabe Unite. De fapt, prima lui plecare de acasă a fost începutul unui şir de deplasări peste hotare pentru studii, proiecte, seminare. Acum cinci ani a revenit. A lucrat o perioadă la Ministerul Tineretului şi Sportului. Mereu a considerat că este loc pentru o mică schimbare în Moldova, la care ar fi putut contribui şi el. Acum e la Ministerul Agriculturii. Administrează o companie care se află sub tutela ministerului, un domeniu complet nou pentru el. Pentru că nu îl încântă situaţia politică şi cea economică din ţară, se pregăteşte din nou de plecare. Ca de obicei, capul îi roieşte de planuri şi idei. Mie nu îmi rămâne decât să îl susţin în toate şi să îl aştept din orice colţ al lumii ar pleca.”

Mezina Dana este şi ea o mică pictoriţă. Este o fetiţă timidă, dar în acelaşi timp, destul de sârguincioasă. Dana a venit în familia noastră în cel mai neaşteptat, şi totuşi potrivit moment. S-a întâmplat acum şapte ani, în perioada când Aureliu era plecat în Marea Britanie. Dacă nu era ea, aş fi înnebunit de griji. Din prima clipă am perceput că maternitatea după 35 de ani e alta, decât la 20. Când am luat-o pentru prima dată în braţe pe Dana, mi-am zis că nu pot să repet aceeaşi greşeală pe care am făcut-o cu Aureliu şi să o las să crească departe de mine. Am renunţat la toate afacerile pe care le administrasem până atunci şi mi-am luat statutul de mamă cu regim nenormat de lucru, de 25 din 24 ore. 

Educaţia pe care încerc să i-o ofer prespune nu doar prezenţa mea fizică lângă ea, ci şi multă implicare, discuţii, călătorii, emoţii, impresii, evenimente. Cu copiii trebuie să prieteneşti. Să cobori la nivelul lor. Să îi educi prin exemple, prin prorpiile exemple. Nu în zadar se spune: “Nu educa copilul, ci pe tine însuţi”.

Noi i-am crescut pe ambii copii nu doar în dragoste, ci şi în adevăr. În familia noastră nu se minte. Atunci când apare o problemă, nu îi înfrumuseţez mezinei povestea, nu îi cer ceva în schimbul la altceva. Odată şi odată, toate aceste greşeli minore, la prima vedere, au efectul bumerangului.

Bazându-se pe exemplul fratelui mai mare, Dana este foarte muncitoare. Fiecare zi a săptămânii îi este planificată, astfel încât să fie mereu ocupată cu ceva. După lecţii face pictură (de la patru ani), şah, baschet, engleză etc. Deşi are un program foarte încărcat, nici una din activităţile ei nu îi este o corvoadă. Dimpotrivă, Dana spune că doar aşa ea se odihneşte.

Merge la un liceu cu predare în limba rusă, deşi acasă noi toţi vorbim româna. Am făcut acest pas mai mult ca un experiment şi nu este exclus ca peste un an sau doi, să o transfer la un liceu român. Dintotdeauna am visat ca fiica mea să citească clasicii ruşi în orginal. Apropo, m-am prins într-o zi la ideea, că o bibliotecă de cărţi, ar fi cea mai minunată zestre pe care i-aş oferi-o Danei, de rând cu educaţia şi o prietenie frumoasă, clădită în timp.

Relaţia dintre Dana şi Aureliu este una cu adevărat specială, deşi s-a format la distanţă.

Îmi amintesc că atunci când s-au văzut pentru prima dată, Dana avea aproape jumătate de an, şi Aureliu, probabil în încercarea de a compensa perioada lipsă din viaţa ei, a venit din Marea Britanie cu un geamantan plin de hăinuţe şi jucării.

Şi aşa e întotdeauna când revine de peste hotare. Acum ador să ascult momentele de ciondăneală, pur frăţească, dintre ei. Mă duc cu gândul la anii mei de copilărie şi la timpul petrecut alături de sora mea. Şi ştiu că indiferent de faptul ce ne oferă viitorul, Aureliu va rămâne pentru totdeauna fratele mai mare care va avea grijă de surioara mai mică – Dana.”

Text: Daniela Borodachi

Articolul a fost publicat în revista "Mame de succes", nr. 1 (7) din 2015

Adaugă comentariu