O poveste reală, dureroasă, spusă din suflet de o femeie marcată de lucrurile pe care le-a văzut cu proprii ochi în Maternitatea Bega din Timișoara (România), în urmă cu 15 ani.
Într-un mail trimis pentru revista demamici.ro, „Anonima de dincolo de ocean”, aşa cum a vrut să se numească a povestit în detaliu ceea ce s-a întâmplat în acea zi macabră.
„Ceea ce mă împinge astăzi să vă scriu este acel ceva care m-a marcat enorm cu mult timp în urmă, în spitalul Bega din Timișoara. Și când vorbesc de mult timp în urmă mă refer la vreo 15 ani în spate.
De ce nu am zis nimic până acum? Pentru că în acea zi care avea să mă marcheze pentru tot restul vieții am luat decizia să părăsesc România tocmai din cauza sistemului, un sistem infect care se pare că nici acum nu s-a schimbat, din păcate.
Și aici fac referire în special la sistemul de sănătate. Înainte de a începe povestea reală pe care vreau să v-o spun aici aș vrea să știți că prefer să rămân anonimă și aș prefera să mă numiți: „Anonima de dincolo de ocean”.
Totul a început în 2004, undeva prin luna noiembrie. Eram internată la spitalul Bega din Timișoara pentru a-l aduce pe lume pe cel care azi îmi luminează viața, fiul meu .
Având probleme cu tensiunea arterială a trebuit să stau sub observație vreo două luni. Am fost internată în spital înainte de a naște. În aceste două luni, în același salon cu mine era internată și Mariana, o femeie superbă care avea acasă încă 10 copii, toți unul și unul de frumoși.
În toată această perioadă am devenit prietene, mâncam împreună, îmi arăta poze cu copilașii ei de acasă care o așteptau să ajungă cu surioara lor ce urma să vină pe lume în același timp cu fiul meu.
Mariana îmi povestea că ei sunt dintr-un sat de lângă Timișoara (din păcate nu îmi mai amintesc numele satului sau comunei) și că le este destul de grea viața cu 10 copii, dar că ei sunt bucuria lor. Îmi spunea că nu are bani să îi dea doamnei doctor L. (prefer să nu dau încă numele doamnei doctor) și că îi este teamă de această naștere .
Mereu îmi spunea că o rugase pe doamna doctor L. să îi facă cezariană, căci după 10 nașteri uterul ei era „ca o foiță de ceapă, atât era de subțire” (sunt vorbele Marianei). Tot ea îmi spunea că de fiecare dată când o consulta doamna doctor L. aceasta îi vorbea foarte urât și o jignea mereu.
Îmi părea rău de ea și o încurajam mereu că totul va fi bine. Până într-o zi când amândouă am fost chemate la sala de nașteri, în același timp. Eu mă pregăteam să merg în sala de cezariană (menționez că nu am avut același ginecolog), iar ea mi-a luat mâinile în mâinile ei și mi-a spus:
„Draga mea, sper să ne vedem după naștere. Sper că nu mă va lăsa ea să mor pentru că nu am bani să îi umplu buzunarele. Am doar o pungă de cafea „Amaroy” să îi dau . Dar dacă ceva se întâmplă cu mine, uite am lăsat numărul de telefon al soțului meu. În salon, te rog să îl suni tu sau altcineva din salon.”
N-am să uit niciodată ceea ce mi-a spus Mariana atunci. Eu am încurajat-o și i-am spus: „Liniștește-te! O să ne revedem curând amândouă cu bebelușii noștri în brațe.”
Și am plecat spre sala de cezariană. Atunci a fost ultima dată când am văzut-o pe Mariana.
Am născut prin cezariană și fără să știu că nu o voi mai vedea vreodată, o așteptam în salonul unde eram duse după naștere. Aveam dureri mari și de abia îmi mișcam capul, însă ușa salonului era întredeschisă și abia atunci am văzut medicii alergând pe coridor cu o targă și o femeie acoperită toată. Doar părul lung și negru atârna în jos, ce se putea vedea sub cearșaf.
Am întrebat o asistentă ce se întâmplă, iar aceasta mi-a răspuns că în sala de nașteri era plin de sânge ca și cum ar fi tăiat doi porci. Tot ea mi-a zis că au lăsat-o pe Mariana să se chinuie să nască natural și că și ea și fetița de 3 kg și ceva sunt moarte.
Am simțit că îmi cade cerul în cap, am simțit că mă prăbușesc. Nu îmi venea să cred. În ce țară trăim și ce medici avem?????? Atunci, în acel moment am decis că copilul meu nu va crește în România și am plecat cât mai departe să nu mai aud de sistemul infect în care trăim. Și așa am făcut….
Am plecat, însă pe Mariana și îngerul ei nu o să-i pot uita vreodată și mă gândesc chiar și acum, după atâția ani, la ceilalți copilași ai ei, rămași orfani de mamă din cauza unui medic, care mai era și femeie pe deasupra, doamna doctor L. Numai medic nu se poate numi…
Păcat că în țara noastră avem același sistem infect și că nimic nu s-a schimbat nici după 15 ani. Dacă considerați că povestea mea ar trebui publicată de voi, că poate așa sistemul ăsta infect se va dezinfecta, o puteți face. Mulțumesc pentru răbdarea de a citi email-ul meu.
Cu tot respectul pentru ceea ce faceți,
O Anonimă de dincolo de Ocean”
Later Edit: „Ar trebui menționat că atunci s-au luat măsuri imediat contra acelei doctorițe. Am citit unele comentarii de pe Facebook și lumea crede că nu s-au luat măsuri, ba chiar au scris că nu înțeleg ei de ce scriu eu după atâția ani, că poate am ceva pe conștiință.
Nu am nimic pe conștiință, căci măsurile au fost luate atunci (acum 15 ani în urmă), însă o am în suflet încă pe Mariana și îngerașii ei.
Am vrut să împărtășesc această poveste pentru că citind alte povești publicate de dumneavoastră, mi-am dat seama că poate ar fi bine și ar ajuta la dezinfecția sistemului deja infectat.
Vă mulțumesc încă o dată și vă rog să faceți această precizare.
Cu drag,
O Anonimă de dincolo de ocean”
Sursa: demamici.ro, foto simbol: lh3.googleusercontent.com
