Prințesa Urbană: Copiii sănătoși nu au nevoie să fie învățați de părinți cum să se miște

Bloggerița Prințesa Urbană a publicat pe blogul său un articol amplu cu titlul: „Copiii sănătoși nu au nevoie să fie ajutați și învățați de părinți cum să se miște”. Articolul este o parte dintr-un capitol din cartea „Copiii știu cel mai bine”, de Deborah Solomon, și este o pledoarie pentru încrederea în copil că va face tot ce are de făcut în ritmul lui. Bloggerița subliniază că nu este nevoie să îl rostogoliți prin pat, să-l proptiți în fund între perne, să îl țineți cu brațele atârnate de ale voastre ca să meargă. De fapt, îi faceți chiar rău ajutându-l în felul acesta.

Copiii nu se abțin din a progresa. Dacă încă nu se rostogolesc, dacă încă nu stau singuri în fund e pentru că mintea și corpul lor nu sunt încă pregătite să ajungă, să stea sau să revină din poziția cu pricina. Au nevoie să exerseze întâi de zeci, de sute sau chiar de mii de ori mișcări intermediare, care le pregătesc corpul și mintea pentru următorul pas major. Înainte de a sta în fund, de exemplu, copiii au nevoie să învețe cum să ajungă singuri în poziția aceea și cum să iasă din ea, iar dacă voi îi grăbiți și-i puneți în fund înainte ca ei să poată să se așeze singuri așa, puneți presiune pe coloana lor, riscați lovituri și panică pentru copil, căci el nu știe ce să facă în această poziție pentru care corpul lui nu e pregătit. La fel și cu mersul ținut de mâinile părintelui: nu-i oferiți mâna. Va găsi singur soluții de a se deplasa, când e pregătit.

Aveți răbdare. Aveți încredere în copil. Nu e concurs, să știți, deși uneori părințeala asta e foarte competitivă… Și nici nu sunteți un părinte rău dacă nu-l rostogoliți voi, dimpotrivă, așa construiți o relație bazată pe respect și ascultare, având încredere în copil că va face tot ce trebuie să facă, în ritmul lui. Iar dacă aveți motive să credeți că există probleme de dezvoltare, atunci fuga cu el la medic!

 „Kiara a început să meargă de‑a buşilea?“
„Ce vârstă are Lily? Chiar aşa, şi încă nu merge în picioare?“

Se acordă multă atenţie bifării de către copii a unor etape de dezvoltare precum rostogolirea, mersul de‑a buşilea, statul în şezut, ridicatul şi mersul în picioare. Uneori părinţii încep să‑şi facă griji că, până la o anumită vârstă, copiii lor nu le‑au atins încă. Dar, înainte ca un copil să fie capabil să stea în şezut, în picioare sau să meargă, trebuie să‑şi dea seama cum să‑şi găsească echilibrul în fiecare poziţie succesivă care îl va pregăti pentru atingerea următoarei etape de dezvoltare majore.

(…) Copiii se nasc cu ştiinţa de a se mişca, nu au nevoie să fie învăţaţi. Se mişcă şi dau din picioare în uter şi continuă să se mişte imediat ce se nasc. Mişcarea este atât de instinctivă încât, dacă un nou‑născut este aşezat pe pântecele mamei sale, se va târî singur spre sân. Dezvoltarea abilităţilor motorii fine (muşchii mâinilor şi degetelor) şi grosiere (grupele mari de muşchi ai gâtului, trunchiului, braţelor şi picioarelor) se produce în mod natural. Copiii îşi vor ţine capul drept, se vor întoarce pe burtă, se vor târî şi vor merge în picioare când vor fi pregătiţi. Mişcarea le face plăcere şi ei învaţă să se mişte fără ajutorul sau instrucţiunile adulţilor (…)

În timp ce copilul se mişcă, creierul lui primeşte feedback de la muşchi şi încheieturi, iar sistemul său nervos în curs de dezvoltare primeşte informaţii importante despre cum funcţionează corpul său ca să se mişte armonios. Când copilul este aşezat pe spate şi i se permite să se mişte în mod natural, el se va mişca instinctiv în moduri care îl pregătesc pentru următorul stadiu al procesului de dezvoltare. Rostogolirea sau statul pe burtă cu capul ridicat îi vor întări coloana vertebrală şi muşchii centrali de care va avea nevoie la un moment dat pentru a sta în şezut într‑o poziţie confortabilă şi încrezătoare (…)

Fiecare copil învaţă să se mişte după propriul său program interior. Acest fapt poate avea o importanţă deosebită în cazul unui copil cu dificultăţi sau întârzieri de dezvoltare. Uneori, ajutorul şi intervenţiile unor părinţi bine intenţionaţi împiedică aptitudinea copilului de a dezvolta anumite strategii personale de înfruntare a problemei.

Una dintre cele mai importante idei preluate de la Magda Gerber este aceea de a nu ne grăbi şi de a le permite copiilor să reacţioneze şi să se dezvolte conform programului lor interior.

Când un adult intervine frecvent ca să rezolve orice problemă, mică sau mare, copilul se poate învăţa repede să aştepte ajutor în loc să găsească singur soluţia, căpătând obiceiul de a renunţa şi de a se baza pe adult pentru orice lucru mărunt. Nu doar că este privat de sentimentul de autosatisfacţie şi de reuşită, dar şi încrederea în sine şi independenţa se pot eroda. Permiţând motricităţii grosiere a copilului să se dezvolte natural, susţineţi dezvoltarea lui fizică şi emoţională. Copilul se va putea relaxa, deoarece nu va fi pus niciodată într‑o poziţie în care nu poate sta singur. Invers, „antrenarea“ lui este nu doar inconfortabilă, dar îi şi transmite mesajul că „nu este suficient ce faci în momentul acesta; vreau să faci mai mult“. Asta se poate întâmpla frecvent în cazul copiilor cu nevoi speciale, cărora, deşi ar avea nevoie de timp suplimentar pentru a exersa şi a perfecţiona o anumită mişcare, adesea li se acordă mult mai puţin.

Permiţându‑i copilului să se dezvolte conform propriului său program, îi transmiteţi că îl acceptaţi aşa cum este pe moment. Poate că va fi nevoie să vă abţineţi de la aplauze şi urale când el face acei primi paşi şovăielnici, dar acordaţi‑i timp. Învăţaţi să‑l apreciaţi pe copil şi să vă bucuraţi de el aşa cum este în momentul respectiv. Lăsaţi‑l pe el să decidă dacă vrea să meargă şi cât de departe. Observaţi cum face primii paşi nesiguri, nu cât de departe ajunge. Când va fi gata să traverseze camera, o va face şi, până să vă daţi seama, va alerga. Atunci s‑ar putea să priviţi în urmă şi să spuneţi: „Pentru ce atâta grabă?“.

Foto simbol: papamamaja.ru; lechenie-simptomy.ru; missfit.ru