Oful unei mame: Sunt o mamă cloșcă, ce stă în spatele copilului la școala online și sare repede cu mâna peste mâna lui

A trecut ceva timp de când școala online a ajuns să intre în firescul începutului de zi. Tiparul este mereu același: mâncat pe repede - înainte, spălat pe față, pe dinți, îmbrăcat cu un tricou, chit că pantalonii de pijama ajung să fie schimbați abia pe la jumătatea zilei și gata, copilul e pregătit pentru școală.

De caiete, penar, manuale, nici vorbă să aibă grijă începătorul nostru într-ale școlii. Fuga după ele, așază-le frumos pe masă, ascute creioanele colorate, muștruluiește copilul ce uită să-și îndrepte spatele ori să stea cu coatele pe masă, în poziția corectă de scris.

Primul la oboseală, stres, lehamite și neîncredere

Și dacă ar fi numai atât. În primele ore de școală online, din încercarea mea de a fi alături de cel mic, de a-l încuraja și a-l sprijini, am făcut exact ceea ce nu ar fi trebuit niciodată să fac. L-am speriat, l-am agasat, l-am făcut să se simtă mic, slab, neputincios și poate chiar incapabil.

Obișnuiam să stau ca o cloșcă în coasta lui, să sar repede cu mâna peste mâna lui, dacă trebuia închis sau deschis microfonul, căci dacă Doamne ferește nu se descurcă, să repet întrebările învățătorului în urechea lui, nervoasă că nu aud mai repede răspunsul la întrebare, să-l zoresc să gândească, să-l cert atunci când îmi părea că ochii nu-i sunt pironiți în ecranul acela atât de obositor.

Să-i atrag mereu atenția că trebuie să se grăbească în toate: să fie primul când ridică mâna, să găsească primul răspunsul, să termine primul sarcina de lucru, să răspundă primul, să fie primul în toate. Nu am obținut decât un singur lucru: să fie primul la capitolul oboseală, stres, lehamite și neîncredere.

Ajunsesem nervoși amândoi, chinuiți de niște ore care ar fi putut să decurgă într-o oarecare liniște, dacă pretențiile mele nu depășeau cu mult puterile și până la urmă adevăratele nevoi ale copilului. Pentru mine, fiecare oră de școală a celui mic devenise o corvoadă. Un chin. Și toate aceste stări, toate aceste simțăminte spuse sau nespuse s-au reflectat în comportamentul copilului meu.

Să-l las singur, în bătaia eșecului la școala online?

După câteva zile de chin, de parcă eram într-un continuu maraton, din care musai trebuia să ieșim câștigători, s-a întâmplat să îmi fie rău. Să mă simt atât de rău, că mama cloșcă nu a mai putut să stea pe capul copilului. A rămas singur, fără apărare, lăsat în bătaia eșecului și a nereușitei, după cum îmi spunea cu îngrijorare creierul setat pe coordonatele stabilite încă de la începutul școlii: ”este la început, are nevoie de sprijin permanent”.

Să fie așa oare? Surpriză! Avea să fie cea mai prolifică și mai minunată zi a lui. Răspunsurile sale să fie curate, prompte și extrem de bine gândite. Reacțiile rapide și deloc molatice, așa cum obișnuiam să mi le închipui. Plictiseala ce-mi părea că se instalează pe fața lui, în mișcările lui, în timpul orelor, fusese înlocuite cu o vioiciune incredibilă. Îl priveam pe de canapeaua pe care zăceam și abia atunci am realizat cât de mare este deserviciul pe care îl facem copiilor noștri în momentul în care nu le acordăm toată libertatea și încrederea noastră.

Ce bine că nebunia mea nu a durat decât câteva zile

Ne cunoaștem copiii. Știm cât de adaptabili și versatili sunt. Cât de spontani și plini de viață. Din dorința de a-i determina să fie altfel față de cum sunt, avem tendința de a-i bombarda cu cerințe care mai mult îi încurcă decât le fac bine. Mi-am spus în gând, rușinată: ”ce bine că nebunia mea nu a durat decât câteva zile! Mi-aș fi nenorocit copilul!” Trebuie să ne lăsăm copiii să se descurce singuri. Aud mămici și tătici în timpul orei șoptind răspunsuri de oameni mari copiilor, sperând că în acest fel șansa de a avea copii de coroniță este asigurată.

Și eu învăț să am încredere în copilul meu. Să-l fac să devină independent, autonom, capabil să țină piept provocărilor de orice fel, să răspundă singur, cu propria-i minte, să apese singur pe butonul de activare/dezactivare microfon, să observe singur cum trebuie să-și gestioneze și să-și rezolve sarcinile de lucru.

Să nu ne debarasăm însă de ideea de a-i sprijini, a-i ajuta atunci când au nevoie și când ne-o cer, să știe că le suntem alături, dar toate acestea trebuie făcute din umbră. Îi observăm și îi ajutăm atunci când chiar au nevoie. Altfel, nu facem decât să le omorâm și cea mai mică fărâmă de șansă de a deveni oameni descurcăreți.

Implicarea părinților în școala online. Pașaport către lâncezeală

Să le spunem răspunsurile la întrebări nu-i mai face mai deștepți și nici mai victorioși sau merituoși în fața cadrului didactic. Să-i muștruluim tot timpul nu-i va trezi și nu-i va face peste noapte unii dintre cei mai rapizi și mai întreprinzători copii. Dimpotrivă. Le furnizăm, cu voia noastră, pașaportul spre lâncezeala minții și a trupului. ”Lasă, că-i mama lângă mine, e ea atentă, are ea grijă!”, ajung să-și spună și răul, iată, e deja făcut.

Am hotărât din acea zi să-i ofer toată încrederea mea. Dar l-am asigurat că sunt alături de el în permanență și că atunci când mă va chema voi veni imediat. Până acum, nu a fost nevoie niciodată. Ba mai mult, fericirea de pe chipul lui când mi-a spus, cu entuziasm: ”mama, am fost felicitat de către doamna învățătoare!”, a fost pentru mine cel mai bun semn că am procedat bine. Copiii au aripi și ei chiar pot să zboare. Atâta vreme cât le dăm voie.

Sursa: totuldespremame.ro