Psiholog: De ce plânge copilul la grădiniță și cum poate fi ajutat să se acomodeze?

Cea mai frecventă greșeală pe care o fac părinții este să plece fără a-l anunța pe copil. Asta spune Corina Dobre – psiholog și psihoterapeut cognitiv comportamental, care lucrează de mai bine de zece ani alături de părinți și copiii lor. Potrivit ei, copiii au nevoie de stabilitate, iar cei în sarcina cărora le revine asigurarea acestei stabilități sunt, în primul rând părinții lor, iar apoi toți ceilalți adulți cu care interacționează – bunici, educatori, învățători, bone, profesori. Când mama sau tata, adultul pe care îl asociază cu grija și siguranța, nu mai este disponibil, pleacă la serviciu sau îl lasă pe copil la creșă sau la grădiniță – copilul se poate simți vulnerabil și extrem de nesigur.

Frica de separare a copilului, apariția și intensitatea ei, sunt influențate de mai mulți factori. Unul dintre aceștia este temperamentul copilului. Un copil cu un temperament sensibil, care răspunde rapid la stimuli emoționali, cu senzitivitate crescuta (auditivă, olfactivă, tactilă), care trece mai dificil dintr-o rutină în alta, care se adaptează mai greu contextelor noi, care trăiește intens emoțiile se va adapta cu mai multe lacrimi debutului de creșă, școală sau grădiniță.

Un alt factor care influențează frica de separare a copilului, ce crește intensitatea acesteia, este modul în care părintele, mama sau tata, percepe despărțirea de copil. „Mi se pare devastator plânsul lui când îl las la grădiniță”, „Vreau să știu în orice minut ce face copilul meu, când nu sunt lângă el”, „Avem o relație specială si nu poate sta departe de mine”. Ce înțelege copilul din nesiguranța părintelui? Din nevoia acestuia de a-l verifica și a fi permanent cu ochii pe el?

Va interpreta că lumea largă este un loc periculos, că numai prezența mamei sau a tatălui îi garantează siguranța. Este în responsabilitatea părintelui să evalueze când îngrijorarea lui este legată de copil și nevoile reale ale acestuia, sau, dimpotrivă, exagerează, și este o problemă pe care el însuși o are de rezolvat. Unui părinte care duce cu greutate disconfortul copilului lui îi este de ajutor să se întrebe: Care este rolul meu ca părinte? Să îndepărtez toate pericolele din drumul copilului, pericole reale sau numai anticipate, sau să îl învăț cum să le depășească singur?

Pe lângă informațiile legate de temperamentul copilului și cele ale vulnerabilităților părinților, sunt comportamente concrete pe care părintele le poate face pentru a ușura adaptarea copilului, desprinderea sa.

1. Oferiți-le copiilor informații despre locul unde vor merge, despre durată și ce ar putea să facă cât timp sunt despărțiți de dumneavoastră. Rețineți că predictibilitatea este unul dintre elementele care asigură stabilitatea. Chiar dacă plânge sau pare că nu vă ascultă, fiți siguri că le înregistrează. Vocea liniștită și calmă cu care i le împărtășiți îl vor ajuta pe copil să asocieze locul nou cu ideea de siguranță.

2. Nu ignorați momentul de separare, transformați-l într-un moment de „la revedere”. Obiectivul nostru nu este să ne prefacem că frica de separare nu există, să o bag sub preș, să o încui undeva departe. Dimpotrivă. Înainte de a se ocupa de frica copilului, părintele trebuie să fie în contact cu propriile lui emoții, să le rezolve cu înțelepciune.

Frica lui nu trebuie negată, ci înțeleasă. Ne concentrăm să normalizăm emoția copilului, fără să o amplificăm. „Da, înțeleg că îți este teamă, mama este aici cu tine, mai știi cum am povestit că ne îmbrățișăm strâns de la revedere să ai energie toată dimineața si apoi să rămâi la joacă cu copiii?”; „Îți mai aduci aminte ce s-a întâmplat cu frica ieri, după ce ne-am luat la revedere, cât ai rămas la grădiniță? Mai știi cum mi-ai povestit că s-a făcut din ce în ce mai mică până ai uitat de ea?” etc. Sunt variante pozitive care permit copilului să trăiască toate emoțiile fără să fie copleșit de ele.

Dacă, însă, încerc să neg frica, să scap de ea cu orice preț, nu voi face decât să înrăutățesc situația: „Nu are de ce să îți fie frică, doamnele de aici sunt foarte drăguțe”; „Nu mai plânge, copiii nu se joacă cu băieței sau fetițe plângăcioase”; „Nu ai de ce să fii trist, o să faci numai lucruri drăguțe astăzi”. Frica nu dispare doar pentru că îmi doresc eu să dispară, dimpotrivă, cu cât o neg se va face și mai mare, pentru că nu înțeleg și nu răspund la mesajul pe care vrea să îl transmită. Construiți-vă cu copilul o rutină de „la revedere”, în care să puteți tolera neliniștea lui. Și da, nu mă retrag cu totul, dar este important să îl las să gestioneze o parte de neliniște, înainte să vin și să îl salvez.

Nu plecați când copilul nu este atent. Chiar dacă plânge, este esențial pentru el să știe că puteți trece împreună și peste momentele dificile. Obiectivul meu, ca părinte, nu este să nu plângă când ne despărțim, ci să îl învăț cum să gestioneze toate contextele, să știe că îi sunt alături, indiferent de cât de greu este, dar și care sunt abilitățile lui prin care poate face față oricărei situații.

Cum ar putea copilul meu să aibă încredere în mine, dacă atunci când se întoarce cu spatele am dispărut? Dumneavoastră ați avea încredere într-un astfel de adult? Copiii care sunt cei mai siguri pe relația cu părinții lor sunt aceia care sunt cei mai îndrăzneți și care explorează cu ușurință. Copiii care sunt nesiguri de relația cu părinții vor fi aceia care se vor întoarce mereu și se vor agăța.

Frica de separare poate fi una firească, iar abordată cu înțelepciune de părinți le poate dezvolta copiilor abilități pe care să le folosească întreaga viața. Dacă însă o privesc ca pe ceva amenințător și nu caut să înțeleg cauzele ei – fie temperamentul copilului, fie vulnerabilitățile părinților, da, se poate transforma într-o formă de anxietate, ce va opri copilul să exploreze, să experimenteze, să găsească incitant mediul din afara casei.

Sursa: totuldespremame.ro; yapsiholog.ru