La 40 de ani, după ce a învins o boală oncologică, soarta a făcut-o mamă de tripleți

Sunt una din familiile de tripleți pe care „Odoraș” a invitat-o la o nouă ediție a „Crăciunului Copiilor”. Până să îi cunoașteți propriu zis la sărbătoare, noi vă spunem povestea lor de viață, una plină de învățăminte, de incertitudini, de contraste și chiar de momente amuzante.

Vorbim de Eudochia și Pantelei Gargalîc din satul Tomai, Ciadâr Lunga, părinții a cinci fete minunate: Iulia, Olga, Anisia, Elizaveta și Melania. Cele mai mari au 22 și 19 ani, iar mezinele sunt triplete și luna aceasta împlinesc un anișor. La întrebarea dacă ultima sarcină a fost planificată, Eudochia, mama fetelor spune zâmbind. „De unde? Am două fete mari, bune de măritat. Eu însămi sunt la vârsta când în orice clipă mă pot pomeni bunică, dar soarta a vrut să mă facă din nou mamă. De data asta de tripleți”.

Sunt dintr-o sarcină gemelară, am născut acum două decenii gemeni, iar la 40 de ani –tripleți. La drept vorbind, nu știu ce m-a mirat mai mult, faptul că am rămas însărcinată la vârsta de 40 de ani sau faptul că am conceput pe cale naturală tripleți. Eu însămi sunt dintr-o sarcină gemelară, iar acum două decenii am adus pe lume o pereche de gemeni – un băiețel și o fetiță, dar care au decedat la scurt timp. Totuși, când am mers pentru prima dată la ultrasonografie, medicul m-a dat pe spate cu noutatea – doamnă, felicitări, aveți tripleți - am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare. Dar sunt împotriva avortului așa că, cu credință în Dumnezeu, am mers mai departe.

Am cicatricea unei boli oncologice. Acum șase ani am făcut cancer la glanda mamară. Am fost operată cu succes, mai exact mi-a fost exterpată glanda mamară de la un sân. Totuși soțul a mers la medicul care m-a tratat și l-a întrebat dacă mai am șanse să rămân însărcinată după asta. Medicul atunci i-a zâmbit și i-a spus că da, doar că peste vreo cinci ani. Și ca să vezi, exact peste cinci ani am rămas iarăși gravidă. Nu știu cum să numesc asta – minune a lui Dumnezeu, glumă a sorții sau vreun plan de-al soțului de care eu nu sunt la curent (râde). Interesant, dacă acum aș fi putut merge la acel medic cu aceste trei minunății în brațe oare cum ar fi reacționat? Păcat că dumnealui a decedat între timp.

În căutarea fiului pierdut... Soțul meu și-a dorit dintotdeauna un fiu. El vine dintr-o familie numeroasă. Are nouă surori mai mari, el fiind al zecelea copil, primul și unicul băiat. De aceea, deseori îmi zicea: „Dusica, fetele mai mari vor pleca curând și noi vom rămâne în doi. Poate...?”. Și eu îi aduceam drept contraargument cuvintele lui. Exact. Avem două fete mari deja, nu știu dacă mai pot sau mai vreau încă un copil. Nu mai am 20 de ani, ci ajung la 40, iar tu ești demult trecut de 40.  Eu mai am și cicatricile unei boli oncologice. Dar ca să vezi cum le-a orânduit Dumnezeu pe toate.

Băiatul așteptat s-a dovedit a fi Melania. Cum au reacționat fetele? Foarte pozitiv. Sunt mari ambele, așa că am vorbit cu ele fără ocolișuri. Apropo, și ele mă tot rugau în ultimii ani să le dăruiesc un frățior. Dar pe atunci încă nu aveam casa finisată și eu tot amânam momentul. De aceea, atunci când la USG ne-au spus de tripleți, toți ai casei au spus într-un glas că măcar unul din feți trebuie să fie băiat. De soț nici nu mai vorbesc. El era mai mult decât sigur. Nu își încăpea în piele de bucurie, iar medicii de la Chișinău îi dăduseră speranțe. Într-o zi am făcut de două ori USG, a doua oară de dragul lui, numai ca să se convingă că măcar unul din tripleți este băiețel. Abia la ultimul USG am aflat cu certitudine că vom fi din nou părinți de fetițe. Melania a fost cea care ne-a ținut în suspans până în ultimul trimestru de sarcină. Când au aflat sigur că au fost dezamăgiți toți trei, dar supărarea lor s-a stransformat în câteva săptămâni într-o mare bucurie când le-am văzut pentru prima dată. Odată cu familia noastră, la fel de mult s-au bucurat și sătenii. Suntem prima familie care a născut tripleți... Apropo, această sarcină a fost asemeni unei binecuvântări. Nu mai țin minte cum a fost acum două decenii cu copiii mai mari, acum însă am fost destul de activă pe tot parcursul sacinii. Cine mă vedea, nu îi venea să creadă. O gravidă de 40 de ani, cu tripleți, cicatrici oncologice, activă și fără probleme.

Le hrănesc uneori cu unicul piept rămas sănătos. Anisia, Elizaveta și Melania s-au născut la 33 de săptămâni, de aceea, au fost hrănite din start cu lapte praf pentru prematuri. După ce le-am adus acasă, mâncarea de bază a rămas sigur cea artirficială, dar uneori le mai alint cu lăptic din pieptul sănătos. Și asta îmi aduce o mare bucurie.

Avem toate patru o legătură puternică. Fetele mai mari au crescut pe nesimțite parcă. Pe atunci erau în viață părinții mei, dar și ai soțului, care mă ajutau, de aceea nu prea țin minte de colici sau de spălatul interminabil al pelincuțelor. Acum toate trei sunt în grija mea. Și să vedeți voi ce legătură puternică s-a creat între noi patru! Se întâmplă nopți când nu închid un ochi, pentru că sunt în perioada erupției dentare, a virozelor, dar dimineața când mă ridic din pat după o noapte albă, mă simt odihnită gata să înfrunt cu dârzenie problemele zilei care vine.

Tot ajutorul de creștere și întreținere vine exclusiv din familie. De îndată ce am născut, fetele mai mari au lăsat capitala, unde erau amândouă angajate și au venit să mă ajute. Cum aș da și cum aș întoarce, dar singură-singurică oricum nu mă descurc. Cât privește financiar, cheltuim numai pe ele trei circa 10 mii de lei doar pe scutece și mâncare timp de o lună. Ajutorul statului pentru toate trei constituie 1800 de lei. Când am întrebat de ce nu suntem incluși pentru ajutor social, ni s-a spus că nu a parvenit nici un ordin în raport cu noi. Așa că luptăm de unii singuri și mergem mai departe. Poți oare să te plângi pe viață având în casă cinci frumuseți? La sigur că nu!

Foto: arhiva personală