Implicarea taților în primul an de viață a copiilor: opinia psihologului și a mamelor

Tăticii au un aport considerabil în educarea și creșterea copiilor, mai ales în primul an de viață. Dar, din păcate, majoritatea, fie din frică, fie din nesiguranță, nu se implică prea mult și pasează această responsabilitate mamelor. Am discutat cu psihologul Anna Comendant  despre implicarea taților, dar și despre problemele cu care se confruntă familiile cu copii mici.

- Cât de mult se implică bărbații din țara noastră la creșterea și educarea copiilor în primul an de viață?

- Dacă ar fi să întrebăm bărbaţii care au devenit de curând tătici dacă se implică sau nu în educaţia şi creşterea copilului, cu siguranţă am primi aproape în totalitate răspunsuri afirmative. Însă aceeaşi întrebare adresată proaspetelor mămici adesea are un răspuns contradictoriu. Acest lucru se întâmplă pentru că adesea cei doi soţi nu au discutat despre "implicarea de după" sau pur şi simplu soţul şi soţia preiau modelele parentale însuşite în cadrul propriilor familii. Soţii deseori nu sunt gata încă să devină tați, fapt care uneori duce la respingerea inconştientă a propriului copil. Nivelul intelectual precum şi cel cultural al partenerilor sau încă un şir lung de motive conduc la o implicare redusă a taților de la noi. În cercurile mele de referinţă, toţi taţii s-au implicat în creşterea şi educarea copiilor în primul an de viaţă şi tot mai mulţi din cunoscuţii noştri de familie tind să comunice şi să demonstreze acest lucru. De asemenea cred că din toate timpurile au existat o majoritate de tătici, actuali bunei sau străbunei, care s-au implicat în creşterea şi educarea propriilor copii încă din prima clipă de viaţă, doar că acest fapt nu era discutat  au promovat ca fiind o normă socială.

- Cât de importantă este implicarea tatălui anume în primul an?

Implicarea tatălui este importantă cu mult înaintea primului an, ea începe încă din momentul conceperii şi continuă în toată perioada de graviditate, naştere, până la creşterea nepoţilor şi strănepoţilor. Cred că în primul an implicarea tatălui este esenţială pentru mamă. Implicare fiind nu doar contribuţia financiară la creşterea copilului, dar şi schimbatul scutecelor, adormitul în braţe sau pe picioare, ieşitul la plimbare etc. În primele 3 luni de viaţă mama rămâne a fi centrul universului copilului, şi în această perioadă e foarte important ca mama să fie calmă, pe cât posibil de odihnită şi împlinită spiritual. Pentru ca acest lucru să fie posibil e necesară implicarea soţului sau a unei terţe persoane care să susţină psihologic şi fizic mama.

- În societatea noastră se consideră că femeia trebuie să îngrijească și să educe copiii, iar bărbații să aducă bani. E corectă este această afirmație?

Afirmaţia privind rolurile de gen ale partenerilor este atât de corectă, pe cât cei doi parteneri decid să-i acorde corectitudine. Cunosc multe familii în care faptul că soţul este cel care aduce veniturile financiare nu este în niciun caz un impediment în procesul lui de implicare în creşterea şi educaţia copilului. Cine aduce banii în casă este o decizie individuală a fiecărei familii şi acest lucru nu-l scuteşte pe nici unul dintre părinţi de responsabilitatea pe care şi-a asumat-o în clipa când a decis să conceapă un copil.

- Cum ar trebui tații să se implice în creșterea și educarea copiilor în primul an?

Implicarea tatălui trebuie să fie activă. Unii tătici descriu procesul făcând aluzii la "jocuri" în care schimbatul scutecului este un "target achieved", alţii sunt foarte dedicaţi, ei îşi petrec timpul uitându-se la filmuleţe instructive pe internet, citesc şi se documentează, unii cred că totul vine firesc şi nu au de ce se nelinişti. Aspectele privind implicarea tatălui se recomandă a fi discutate de parteneri încă în perioada conceperii sau cel târziu în perioada sarcinii. Cursuri de îngrijire a nou-născuţilor, seminare pentru alăptare - toate aceste aspecte îi vizează pe ambii parteneri. Dar, într-o societate informaţională, eu am cunoscut foarte multe mămici neinformate şi nepregătite, deci, de ce să ne supărăm pe tăticii care nu vor sau nu consideră o normă pregătire pentru a creşte un copil?

- Ce strategii de comunicare ar trebui să folosească mama pentru a implica tatăl în creșterea și educarea copiilor?

 Strategiile de comunicare ar fi un subiect separat şi foarte amplu în descriere. Ceea ce e recomandabil ca orice mamă să facă este să-i pună copilul în braţe tatălui încă din prima clipă. Să-l lase 10 minute singur în cameră cu copilul lui care plânge; să-l lase singur cu copilul la plimbare (măcar 30 de minute); să solicite implicare în procesul de îmbrăcare, schimbare, spălare a copilului, şi să petreacă cât mai mult timp în comunicarea cu partenerul. De asemenea, e bine să înţelegem că mamele au avut o perioadă pre-natală de acomodare cu copilul. Timp de 9 luni de sarcină ele au învăţat să cedeze, să renunţe, să schimbe priorităţile, să asculte, să simtă şi uneori să comunice cu micuţul. Bărbatul ar avea nevoie şi el de 9 luni de acomodare pentru a accepta şi a învăţa să iubească copilul.

- Ce sfat aveți pentru proaspeții tătici, care întâmpină dificultăți în noul statut?

O să mă folosesc de marele atu al profesiei de psiholog şi am să zic că noi nu dăm sfaturi. Reamintesc doar că din momentul conceperii, atât bărbatul, cât şi femeia, se responsabilizează să fie părinţi. Este recomandabil ca normele şi principiile de educaţie, valorile familiale, metodele de pedeapsă, forma de implicare în educaţia copilului şi multe altele să pornească încă înainte de căsătorie.

*************************************************

În continuare vedeți și două istorii ale unor mămici de la noi despre implicarea soților în primul an de viață a copiilor. Cristina Ermac și Mirela Urușciuc sunt două mămici active social, care îmbină de minune rolul de mamă, dar și alte activități, iar Robert Ermac și Dima Urușciuc își ajută și susțin soțiile și desigur se implică în creșterea și educarea copiilor.

Cristina Ermac: De multe ori, fiind întrebată cum reușesc să îmi cresc copiii, am avut același răspuns - e ușor să fii o mamă bună  atunci când alături de tine ai un tată bun. De la nașterea primului fiu și până acum, când mai avem și o fetița, soțul s-a implicat enorm în creșterea și educația acestora. Primul pas mare făcut de Robert, soțul, în paternitate, a fost prezența sa la naștere. În perioada când fiul încă era bebeluș tati se oferea mereu sa iasă dimineața la plimbare cu Dari, astfel încât eu să pot să mă odihnesc după o noapte albă. Cu cât mai mult timp trecea, cu atât mai mult se observau roadele educației și implicării sale în creșterea lui Darian, de aceea pe lângă dragostea pe care i-o purta, entuziasmul de a participa la creșterea lui se amplifica tot mai mult. După o perioadă au început să aibă zile care le petreceau doar în doi, la plimbări, distracții sau pur și simplu lenevind acasă, iar timpul petrecut cu tati pentru Dari era unul special.

Atunci când Darian a împlinit patru ani jumătate, am născut-o pe Irina. Legătura de tată-fiică cred că s-a format încă de când era ea în burtică. Când ai un singur copil îți vine greu să crezi că ai mai putea iubi un copil la fel de mult, însă toate aceste dubii au fost spulberate de la prima lor întâlnire. Am fost din start conștienți de faptul că va fi o provocare pentru noi ca să putem avea grijă și de fiică, dar și să nu îl facem pe fiu să se simtă lipsit de atenție. De aceea soțul m-a ajutat mereu să compensez timpul în care eu trebuia să îl acord fiicei, oferindu-i mai multă atenție fiului. Și invers, a stat cu fiica în momentele în care eu (sau el,fiul) am simțit necesitatea să petrecem timp împreună.

Mirela Urușciuc:  Soțul mi-a fost alături mereu. Când am aflat de prima sarcină, însă, devenise și mai grijuliu, protectiv și atent. După posibilitate, mergeam împreună la consultațiile medicale de rutină. La ecografii prezența lui era obligatorie. Mi se părea egoist să-l privez de aceste prime momente de interacțiune cu copilul nostru. Pentru că era entuziasmat de tot ce se petrecea cu noi, am decis împreună că, dacă se va simți pregătit, poate să asiste și la naștere. Atașamentul, după mine, se dezvolta și creștea de atunci, de când Titus era în burtica mamei.

Din primele zile, chiar din maternitate, l-am lăsat să se implice în îngrijirea copilului atât cât considera el de cuviință. Nu l-am apostrofat pentru neîndemânare, cum se obișnuiește la noi, lucru ce i-a permis să fie perseverent și să capete curaj. Până la urmă, ambii învățam din mers. Nu existau replici de genul "lasă pe seama mea, că eu știu mai bine". Mai mult de atât, am împărțit nesomnul la doi. În primele luni dormeam și schimbam scutece pe rând. De multe ori, când eram supra-obosită, Dima era acel care se trezea la plânsul copilului și mi-l aducea la alăptat. Când am achiziționat primul sling, fraza de top era: "tu l-ai purtat 9 luni, acum e rândul meu". Bine-nțeles, pe lângă suportul și dragostea pe care ne-o oferea, era nevoit să și muncească. Dar dacă peste zi nu reușeam să fac ceva din treburile casei, nu primeam mustrări. Asta pentru că era și soțul familiarizat cu toate aceste obligații și conștientiza cât timp ia să întreții gospodăria, mai ales în prezența unui copil. Dacă într-o familie ar fi decalaj prea mare de responsabilități, copilul ar învăța că cineva e obligat să le facă pe toate, iar altcineva are dreptul să aibă doar așteptări și cerințe. În casa noastră totul se face împreună. Acum, cât suntem în așteptarea celui de-al doilea copil, nu ne facem planuri de educație, deoarece experiența ne-a arătat că practica bate teoria. Nu ne facem strategii, oricum s-ar putea să fie altfel decât ne așteptăm. Ne înarmăm cu răbdare și ne lăsăm purtați pe val. Vedem pe parcurs ce iese.

*********************************

Sperăm că după lecturarea interviului cu psihologul, dar și a istoriilor mămicilor de mai sus, tații de la noi să prindă la curaj, să se implice cât mai mult în viața copiilor lor, mai ales în primul an de viață, iar mamele să nu uite să-i susțină și încurajeze.

Foto: arhivele personale ale surselor