Diana Darie - ea în ochii LUI

Indiscutabil, este genul de bărbat care nu doar ştie ce vrea de la viaţă, dar şi metoda – cum şi când să obţină ceea ce şi-a planificat. Îţi dai seama de asta după primele cinci minute de discuţie, or, comportamentul, timbrul vocii, modul de exprimare – toate te duc la ideea că omul din faţa ta nu e doar un bărbat - e o personalitate complexă. Iar cele două ore destinate interviului devin insuficiente pentru a înţelege cine este Marcel Darie. Şi dacă mulţi se întreabă ce caută  un bărbat într-o revistă destinată mamelor, vă spunem că am acceptat provocarea unui tată de success care ştie să povestească foarte frumos despre sine, dar mai ales despre copiii şi soţia sa…

Pentru cei care nu mă cunosc, voi încerca să-mi rezum în câteva aliniate biografia celor 36 de ani de viaţă. M-am născut într-o familie de intelectuali la a treia generaţie: bunelul din partea tatei a fost primar, cel din partea mamei - director de şcoală, iar una din bunici - învăţătoare emerită de istorie; mama, la rândul ei, a absolvit două facultăţi, a scris şi editat poezii şi piese de teatru – într-un cuvânt, un conglomerat de interese şi personalităţi care a pus totdeauna pe prim plan ştiinţa, înţelegerea, dragostea şi armonia. Cu acest „bagaj” m-au trimis şi pe mine în viaţă...

Anii de şcoală, au trecut fulgerător de repede, dar în acelaşi timp, foarte frumos. Discuţia asta îmi stârneşte acum atâtea amintiri, nici nu ştiu la care să mă opresc... Prima care îmi vine în minte este perioada când eram elev în clasa a VIII-a a liceului „Gheorghe Asachi” din capitală şi îmi plăcea să fotografiez. A fost o pasiune care mi-a adus şi primii bani de buzunar. Pe cine fotografiam? Pe toţi vecinii blocurilor din apropiere.

Ceva mai târziu, am descoperit Powerlifting-ul (Triatlon Forţă) - sportul care, ulterior, mi-a marcat într-un mod sau altul, destinul. După absolvirea liceului am devenit campion al Chişinăului şi multiplu campion naţional, iar anul trecut la vârsta de 36 de ani – campion mondial. În prezent, reprezint Federaţia de profil în calitate de preşedinte de onoare.

În timpul studenţiei, mi-am deschis propria afacere, pe care am dezvoltat-o cu succes timp de câţiva ani. Afacerea nu m-a împiedicat să fac studii la Moscova, şi nici să particip în calitate de coordonator în cadrul diferitor proiecte internaţionale în mai multe ţări.

În 2007 mi-am început cariera politică devenind consilier raional Ialoveni. Dar am cedat mandatul colegilor mei şi m-am concentrat pe problemele municipale. Aşa a apărut echipa „Pro Chişinău” – un ONG care apăra interesele chişinăuienilor. Am candidat în 2011 la funcţia de primar general al Municipiului Chişinău şi mi-am anunţat intenţia în cadrul unei emisiuni televizate de a candida repetat şi în primăvara acestui an la alegerile locale.

Aleasa inimii  – Diana

Femeia care de mai bine de 13 ani mă călăuzeşte în viaţă şi pentru care am ajuns pe paginile acestei reviste, este Diana. Am făcut cunoştinţă cu ea, într-un mod interesant, cred eu. Primul meu magazin alimentar, unde petreceam cea mai mare parte a timpului, era amplasat chiar lângă blocul în care ea locuia. Intuiţia de bărbat mi-a şoptit ceva în ziua când Diana a intrat pentru a face cumpărături. Momentul cela când privirile ni s-au întâlnit şi remarca ei: eu nu am ştiut că în noul magazin de lângă casa mea lucrează aşa băieţi simpatici! au fost suficiente pentru începutul unei mari iubiri. Se întâmpla la mijlocul lunii iulie. Trei luni mai târziu, ne-am căsătorit. Ce-mi amintesc azi de la acel eveniment frumos, e că a fost o mare veselie şi că am avut o adresare către copiii mei din viitor. Am prezis că vor fi blonzi ca mama şi le-am relatat despre dragostea noastră în rezultatul căreia urmau să se nască ei. Astăzi, copii noştri - Patricia şi LuciAN privesc destul de des caseta de la nuntă şi se emoţionează când ajung la momentul adresării. Apropo, eu cu soţia avem o tradiţie legată de ziua nunţii -  în fiecare an pe data de 6 octombrie evadăm în diferite locuri, unde petrecem timpul doar în doi, cu surprize tematice şi diferite de fiecare dată. Pe parcursul celor 13 ani de căsătorie am trecut prin diferite perioade, uneori chiar foarte complicate pentru că scopurile mele sunt înalte, iar acest drum implică riscuri şi este anevoios. Greutăţile doar au întărit relaţia noastră.

Diana şi-a dorit de mică să devină medic şi chiar şi-a început studiile la o instituţie din Rusia, acolo unde a şi locuit o perioadă datorită serviciului tatălui său. Dar nu a finisat-o, pentru că au revenit în Moldova. Erau tocmai anii 90 şi ea a trebuit să lucreze pentru aşi ajuta familia.

Este o femeie şi o soţie deosebită. După ce am făcut bussines împreună, a născut doi copii, a avut curajul şi ambiţia şi m-a urmat şi în sport. Cel mai uimitor este faptul că a început să aibă progres în Powerlifting şi peste o periodă, datorită perseverenţei fantastice de care a dat dovadă, a devenit campioană naţională şi vice campioană mondială, participând cot la cot cu mine la toate competiţiile. Am trecut prin situaţii hazlii, dar şi complicate. Odată, în drum spre Crimeia, unde urma să participăm la o competiţie numită „Jocurile de Fier”, am avut ghinionul să ni se defecteze maşina cu care ne deplasam. La destinaţie am ajuns abia spre diminiaţă, fiind remorcaţi. Nedormiţi şi obosiţi am găsit forţe să ne concentrăm şi să ne întoarcem cu medalii. Iar la campionatul lumii, care a avut loc în oraşul Nicolaev din Ucraina, s-a deteriorat sistemul de încălzire în sală, în timp ce temperatura de afară era de minus 10 C. Diana, fiind foarte sensibilă la frig, a reuşit totuşi să împingă haltera rece ca gheaţa şi să obţină medalia de argint. De mândrie pentru ea, chiar am lăcrimat atunci.

De ceva vreme am găsit interese comune nu doar în sport, ci şi în teatru. Mă străduiesc să fiu prezent la toate premierele teatrelor din Chişinău. Iar Diana mă urmează. Se interesează de repertoriu, cunoaşte actorii şi le studiază istoriile de viaţă.

Avem aceleaşi preferinţe nu doar în ceea ce priveşte teatrul de divertisment montat şi jucat pentru publicul larg în teatrele de stat, dar şi pentru teatrul adevărat, autentic, cel care se naşte în studiourile independente. În acest sens, aş dori să menţionez prestaţia deosebită a colectivului studiolului Geneza Art. Care având la dispoziţie mijloace reduse, reuşesc să creeze un produs cultural deosebit, prin care se încearcă culturalizarea spectatorului şi ceea ce este foarte important - a tinerei generaţii. Principalii actori ai acestui teatru – Daniela Burlaca şi Gheorghe Pietraru, pe lângă faptul că sunt actorii mei preferaţi, mai suntem şi prieteni de familie. 

Prin ce Diana este mai deosebită? Este o gospodină desăvârşită. Numai „din cauza ei” iau foarte rar masa în oraş. Altfel nici nu se poate, când ştiu ce delicii culinare mă aşteaptă acasă. În momentul în care ne-am dedicat viaţa sportului, am început să ne alimentăm şi foarte sănătos.  Avem şi o vilă unde intreţinem o mică gospodărie, astfel încât produsele pe care le consumăm sunt exclusiv naturale. Diana a învăţat să gătească nu doar gustos, dar şi foarte sănătos.

Tot ea ştie să dea tonul şi atmosfera în familie. Ştie când să încurajeze cu o vorbă bună, dar şi când e momentul potrivit pentru a pune punctele pe „i”. Pentru că e mereu acasă, ea e cea cu sarea şi piperul în familie. Toate aceste calităţi sunt piesa de rezistenţă şi motivul pentru care o iubesc atât eu, cât şi copiii, care ştiu că mama lor şi-a sacrificat cariera de dragul lor, şi dacă va fi nevoie o va sacrifica şi în continuare. Spun asta, în contextul în care nu demult ne-am prins la ideea că ambii ne dorim al treilea copilaş... .  

Odoraşii noştri Patricia şi Lucian

Patricia peste câteva luni împlineşte 11 ani. Este o elevă străduitoare şi responsabilă. În ciuda faptului că mama ei este vorbitoare de rusă, are note bune la romănă. Ba mai mult chiar - posedă o dicţie deosebită şi i se conturează deja calităţi artistice pronunţate. Face dansuri la nivel profesionist, dar doreşte să devină jurnalistă.

Lucian, la ai săi cinci ani, deja are ocupaţii cu un pedagog şi înregistrează succese bune la matematică. Este deja un bărbăţel în miniatură, care visează să devină sportiv de performanţă. Îi place lupta şi mă provoacă permanent să-i arăt procedee noi. La anul, cel mai probabil, va începe să frecventeze şi o secţie specializată. 

Sunt genul de tată care consideră că educaţia copiilor nu trebuie lasată integral pe umerii mamei. Asta am văzut în familia mea primară, la tata, asta fac şi eu. „Cei şapte ani de acasă” pe care mi i-au oferit cu multă generozitate părinţii şi buneii, au fost pilonul de bază în educaţia mea preşcolară şi a consolidat relaţia mea cu familia. Mi-o amintesc şi acum pe bunica care până să învăţ eu a citi, mi-a dăruit la ziua de naştere toate volumele de poveşti existente până atunci şi pe care tot ea seară de seară mi le citea. Probabil, dragostea pentru lectură mi se trage încă de atunci... 

Astăzi, cu toate că zilnic sunt foarte ocupat, îmi structurez agenda în aşa mod, încât să am posibilitatea de a mă vedea cu familia de mai multe ori pe zi. Fixez câteodată ultima întâlnire de serviciu intenţionat după ora 20.00, iar până la asta îmi rezervez cel puţin două ore pentru a mă juca cu copiii. Ne plac jocurile sportive. Cel mai des jucăm fotbal. Sau dacă vin de la teatru, Patricia şi Lucian mă roagă să le improvizez scene fie hazlii, fie dramatice. Inainte de somn le citesc poveşti.

Sunt des întrebat ce părere am despre goana asta a părinţilor care de îndată ce îşi văd copiii scoşi din scutec, încep să îi ducă la diferite cercuri de dezvoltare. Îi vor dansatori, înotători, fotbalişti cu renume. Păi iată, după părerea mea, până a pleca la şcoală, copiii ar trebui să aibă parte de mai multă socializare şi mişcare. În familia noastră se pune accentul pe vorbire, dicţie şi jocuri. Consider că şi programul şcolar ar trebui modificat, sau mai bine zis, simplificat. Copiii trebuie să crească în dragoste şi fără presiune, trebuie să se simtă liberi. Aşa a fost în cazul meu şi chiar le mulţumesc părinţilor pentru asta. Conceptul nostru e simplu - cât mai multă socializare, joacă şi emoţii pozitive şi cât mai puţin lucru sedentar. Mă refer în special la Lucian, dar şi la toţi copiii de grădiniţă. Maximum ce pot să cer de la el la vârsta aceasta este o oră de activitate intelectuală. În rest – joacă. Sunt genul de părinte care nu insistă ca copilul să cunoască o limbă străină, dacă el încă nu se poate exprima coerent în limba maternă. Am văzut cazuri când copiii făceau ore de engleză, la insistenţa maturilor, şi nu puteau lega două cuvinte în limba lor.

Acest articol care e asemeni unei „spovedanii” atât în faţa cititorilor, cât şi în faţa eu-ului meu, m-a făcut să conştientizez pentru a nuştiu câta oară faptul, că în esenţă, fericirea fiecăruia dintre noi nu constă în bani, carieră, afaceri de milioane. Toate acestea sunt ca o completare a entităţii, pe care noi o numim familie şi care constituie, de fapt, baza societăţii în care trăim. Aveţi grijă de trăinicia ei... "

Text: Daniela Borodachi

Articolul a fost publicat în revista "Mame de succes", nr. 1 (7) din 2015