Andrian Candu: familia e cuibul nostru, iar Moldova e ţara familiilor noastre!

​"De când a preluat şefia Ministerului Economiei, recunoaşte că timpul petrecut cu familia s-a redus şi de fiecare dată aşteaptă cu nerăbdare acele câteva ore când lasă cifrele şi sarcinile ministerului, politica şi campania electorală pentru a petrece timpul cu soţia şi cei doi copii, Daniel şi Vera. S-a arătat încântat să ne vorbească despre ei, prin urmare revista Odoraş vă invită la confidenţe de familie cu Andrian Candu, viceprim-ministru, ministru al Economiei din Republica Moldova."

Zuzana este cea mai tolerantă, răbdătoare, discretă şi modestă soţie din lume. Zic toate acestea în contextul în care orice ieşire a noastră în public este discutată în prealabil. Acum am ajuns şi eu să cred că viaţa de familie trebuie să fie ţinută la distanţă de viaţa publică, dar mai ales de cea politică. Familia e unicul loc unde îţi regăseşti liniştea sufletească, unde să poţi să te debarasezi de problemele pe care le implică politica unui stat. Zuzana a înţeles acest lucru înaintea mea, la fel şi faptul că pe umerii ei se va ţine povara şi confortul familiei.

Totuşi, am reuşit să o conving să ieşim din „anonimat”. Argumentul meu forte a fost faptul că nu am apărut împreună în arealul public de vreo trei-patru ani. Ultima dată am fost văzuţi la o emisiune unde Zuzana a vorbit despre familie, copii şi Moldova.

Dacă soţia mea ar fi acum aici şi ar fi rugată să îmi facă o caracteristică, cred că ar spune că are cel mai ocupat soţ, care lipseşte mult de acasă. Şi o să aibă dreptate. Din păcate, circumstanţele sunt de aşa natură, că viaţa politică şi schimbările prin care trece ţara îmi iau mult timp şi mă fac să ignor alte lucruri nu mai puţin importante pentru mine.

Ne-am cunoscut la Budapesta acum opt ani, la un eveniment organizat de compania în care lucram ambii, cu unica diferenţă că eu activam în biroul de la Chişinău, ea – în cel de la Praga. Eram un fel de colegi din cadrul unei companii cu peste 200 de mii de angajaţi. S-a întâmplat că colegii de la Praga au organizat un eveniment cu o durată de trei zile. Pentru noi această perioadă a rămas în memorie prin faptul că ne-am întâlnit, însă întâlnirea noastră s-a limitat la... privit, admirat, remarcat, dar nimic mai mult. Nu pot spune exact prin ce m-a cucerit şi nici dacă am simţit de la bun început că suntem predestinaţi unul altuia, deşi simţeam că e vorba de altceva, comparativ cu relaţiile pe care le-am avut anterior. O lună mai târziu am început să comunicăm online, pe chestii de serviciu. Trecuseră cinci luni de când ne cunoşteam şi într-o zi mi-am luat inima în dinţi şi am invitat-o telefonic la o cină. La care ea m-a întrebat mirată cum poate fi realizată asta de vreme ce eu eram la Chişinău, ea – la Praga. A doua zi eram şi eu în Cehia.

Relaţia noastră a evoluat foarte repede, cu toate că viaţa noastră a fost mereu pe bagaje. Am locuit împreună în Austria, Cehia, dar şi în alte state unde am ajuns datorită studiilor. Decizia de „a fi sau a nu fi” împreună a venit peste doi ani, când am terminat studiile. De vreme ce eu trebuia să revin acasă, chemat de obligaţiile pe care le aveam, i-am zis – hai cu mine. Şi ea a acceptat, fără condiţii.

Prima perioadă nu i-a fost deloc uşor. Mai ales din punct de vedere lingvistic. Zuzana nu cunoaştea nici rusa, nici româna. I-a venit greu să se adapteze şi cu mentalitatea oamenilor de aici, cu stilul de viaţă diferit comparativ cu cel al europenilor. La început nu înţelegea de ce pe stradă oamenii sunt sumbri în loc să fie zâmbitori. Însă i-au plăcut clima blândă, legumele şi fructele mereu proaspete şi aromate, ospitalitatea... A pus accentul pe studierea limbii ruse, gândit că o va învăţa mai uşor, întrucât limba cehă face şi ea parte din grupul de limbi slave. Astfel, după trei luni de cursuri intensive a reuşit să posede o rusă fluentă. Până la naşterea primului copil a avut parte şi de o activitate profesională în domeniul ei de comunciare şi resurse umane, aici în Chişinău. 

Spuneam într-un interviu că în familia noastră se vorbesc trei limbi. Acum arealul geografic s-a mărit şi se vorbeşte deja în patru limbi. Eu vorbesc cu copiii româna, ea cu ei – ceha, noi doi comunicăm în engleză, iar bona – în rusă.

În clipa când am devenit ministru, Zuzana a înţeles că timpul petrecut împreună va fi şi mai puţin, că această rocadă va presupune mai multă activitate în afara familiei. Cred că nu a fost cel mai fericit moment pentru ea să audă, dar l-a perceput ca pe un sacrificiu.

Tabieturile pe care le-a luat soţia mea de acasă, de la părinţi, ţin de sărbătorile religioase. E vorba în primul rând de Crăciun. De obicei, îl petrecem în Cehia, pentru că acesta acolo implică şi nişte tradiţii. Părinţii soţiei cumpără cu o zi înainte un crap mare, pe care îl ţin toată ziua în cadă şi ulterior îl gătesc pentru masa de sărbătoare. În seara de Crăciun ieşim în centrul oraşului, unde se organizează diferite evenimente: cântece, parade tradiţionale cu elemente medievale, mergem la biserică şi ascultăm slujba. 

Zuzana vine dintr-o familie foarte activă. Are nişte părinţi care niciodată nu stau locului. Aproape în fiecare weekend merg undeva. Fac camping, pleacă la munte pentru schi, escaladează, se întâlnesc cu prietenii. Încercăm într-o oarecare măsură să devenim şi noi o copie bună a ceea ce fac ei. Din păcate, nu totdeauna ne reuşeşte.

Bucătăria cehă şi-a găsit un loc de cinste în familia Candu. E vorba de diferite supe, sau bucate. De exemplu, ador atunci când soţia găteşte kneadliki - un fel de mămăligă, dar făcută din făină de grâu, servită cu un sos special. Îmi plac la nebunie dulciurile lor. Zuzana a învăţat între timp să gătească borş roşu şi zeamă.

Fiul Daniel a făcut recent cinci ani, iar fiica Vera în martie împlineşte trei. Copii sunt cei care dau tonul în familia noastră, în special mezina. Aş spune mai degrabă că ea e stăpâna casei. E suficient ca Vera să vrea ceva şi basta, nu o mai refuzi. Greu de zis cui seamănă la caracter. Trebuie să ies din cercul restrîns al familiei şi să spun că are ceva elemente de personalitate şi de la sora mea. Dar mai urmează să vedem. Ştie când şi cum să se impună, dar şi când să se retragă. Numele Vera e în cinstea şi în memoria mamei mele.

Lui Daniel îi plac mult diferite chestii tehnice. Când reuşim, mergem să vadă pompierii, ambulanţa, vizităm planetarium-ul, diferite muzee tehnice. E dornic să le încerce pe toate. E un copil foarte activ, vorbeşte mult. Uneori chiar exagerat. Mă bucur însă că îşi trăieşte copilăria din plin. Eu mă regăsesc în ambii. La fel şi eu voresc mult, dar pot face şi un pas în retragere atunci când cred că e cazul.

Aş fi probabil foarte fericit dacă copiii mei nu vor face ceea ce fac eu acum. Şi s-ar regăsi în altceva – în pictură, muzică, ceva care e mult mai frumos decât politica sau bussines-ul. Dar decizia o să le aparţină, eu doar voi încerca să vin cu sugestii şi sfaturi.

Deşi sunt mereu limitat în timp, încerc să mă încadrez în formula care se numeşte familie. Pentru asta am stabilit nişte reguli. Micul dejun îl luăm împreună. Eu sunt cel care îl duce pe Daniel la grădiniţă. E o modalitate de a vorbi cu el în maşină. Vorbim despre toate – despre astronomie, zilele săptămânii, culori. Vine cu întrebări care mă suprind prin maturitatea lor. Probabil e din cauza că de mic este bombardat cu multă informaţie, că trebuie să aibă trei vocabulare în loc de unul. Seara, mă strădui să ajung acasă până cei mici merg la somn. Particip şi eu la băiţa lor de seară, la cititul poveştilor etc.

Acasă, ministrul Andrian Candu se transformă în pictor, sculptor, constructor etc. Împreună cu Vera desenez, sculptez, dansez, iar cu Daniel construiesc case şi maşini Lego. Acasă mă relaxez. Am stabilit de la bun început ca situaţia politică să nu afecteaze nicicum climatul de acasă. Sfârşitul săptămânii este cel pe care eu îl apreciez cel mai mult. Ne place să ieşim chiar de dimineaţă.

Ce îmi lipseşte cel mai mult? Timpul. Dacă timpul ar fi mai darnic cu noi oamenii, cred că fericirea, dragostea şi chiar viaţa ar avea alte dimensiuni.

Articol publicat în revista Odoraş, nr. 9-10 (78-79), 2014