Bianca Rotaru - Definiţia succesului...

Din momentul în care am cunoscut-o pe Bianca mă tot chinuie întrebarea – cine e mai norocos, Bianca pentru faptul că are doi părinţi, care au crezut din prima clipă în ea şi pe care nu i-a dezamăgit, sau părinţii, pentru că le-a dat Dumnezeu un copil atât de ambiţios, perfecţionist, tenace, atât de… diferit de alţii. Cu alte cuvinte, Bianca Rotaru este copilul pe care şi l-ar dori orice părinte.

Bianca este deja o poveste de success. Are 12 ani şi o reuşită şcolară impecabilă pentru o adolescentă implicată trup şi suflet în muzică, dans, canto, dicţie. Nu ştie pe care din ele le-ar pune pe primul loc şi la care ar renunţa, pentru că tot ceea ce face, dar mai ales tot ce a obţinut până azi este rezultatul unei munci asidue, de care, de multe ori, nici maturii nu sunt în stare. 

Povestea ei a început acum opt ani, când părinţii au văzut în fetiţa lor, la fel de neastâmpărată şi poznaşă, precum multe altele de vârsta ei, supleţe şi unduiri de dans în mişcările ei încă stângace şi copilăreşti. Şi-au zis, de ce să nu încercăm? Nu ştiau dacă o vor campioană mondială la dans, însă ştiau că dansul era modalitatea perfectă pentru ca Bianca să îşi descarce energia.

Primul antrenament a însemnat prima lecţie de maturitate. Peste zece minute de la intrarea în sală, Bianca s-a apropiat de antrenor şi i-a spus să de-a muzica la volum mai mic, altfel nu va putea dansa, pe când ea vrea să danseze. Antrenorul a zâmbit şi i-a spus mamei mai târziu – „Fata asta are ambiţie. O să ajungă acolo unde şi-a propus”.

Primul trofeu a venit înaintea primei zile de şcoală. A participat la o competiţie de dansuri sportive organizată în

 Odessa, Ucraina, de unde Bianca a adus nu doar primul succes, ci şi şcoala primelor emoţii. Atunci a înţeles că oricât de mari nu ar fi, ele se cer ascunse sub un zâmbet impecabil.

Învăţătoarea de clase primare i-a mai descoperit un talent – muzica. Astfel, prima scenă a micii vedete a fost careul de la 1 septembrie, iar publicul – colegii de clasă şi de şcoală. Deşi, orarul Biancăi era arhiplin – orele de dans şi pregătirea pentru lecţii îi ocupau tot timpul liber, fata a găsit unde să pună bifa pentru pentru orele de canto şi pian.

De atunci, copilăria ei se învârte ca într-un caleidoscop colorat – lecţii, apoi repetiţii pentru dans, lecţii de canto şi pian, câte cinci-şase ore în zi, de luni până vineri, după care câteva ore de pregătire pentru lecţiile de a doua zi, competiţii în ţară şi peste hotare, participări la concursuri de muzică şi tinere talente, olimpiade şcolare, soldate cu locuri de frunte. Sună obositor? Bianca spune că nu! Dimportivă acest iureş al evenimentelor care se desfăşoară cu o rapiditate uimitoare în viaţa ei, îi crează o stare de confort. Nu oboseşte, nu abandonează, nu cedează!

Nu a numărat niciodată medaliile pe care le-a obţinut pe parcursul acestor opt ani de dans, la fel, după cum nu ştie nici numărul rochiilor de gală care s-au adunat în garderoba ei şi de care Bianca nu se poate despărţi. Fiecare din ele îi amintesc de o anumită perioadă de glorie din viaţa ei.

Este unicul copil în familie, de aceea vede în partenerul său de dans, un prieten şi un frate mai mare. Dragoş Cimbir, este persoana cu care se înţelege din jumătate de cuvânt, dintr-o privire dacă vreţi, cu care nu se ceartă nici înainte şi nici după competiţii. Ei doi se deosebesc pe parchet, dintre zecile de alţi dansatori. Au o atitudine şi o ţinută aparte, pe care şi-au şlefuit-o pe parcursul celor trei ani de când formează o pereche.

Ucraina, Rusia, Polonia, Germania, Austria, România sunt ţările unde au ridicat publicul în picioare şi au auzit aplauze asurzitoare din gradene. Totuşi cea mai neobişnuită scenă de dans a fost un parc din capitală, plin de frunze tomnatice, unde ea şi Dragoş au dansat fiind acompaniaţi de interpretul Gicu Cimbir.

Atunci când merge la campionate mondiale, în bagajul de călătorie, pe lângă rochii, trusa de machiaj, accesorii pentru păr şi pantofii cu toc, Bianca pune neapărat şi drapelul ţării. Simte o emoţie de nedescris atunci când acesta este ridicat în sală. Îi ridică moralul, îi dă forţă şi credinţă că succesul e în mâinile lor.

Îi plac campionatele internaţionale pentru că acestea îi consolidează şi mai mult. Atunci când dansează pe scenă, simt cum sunt susţinuţi de colegii moldoveni, veniţi, de fapt, după aceleaşi premii. Ei fac la fel, în zilele când nu dansează. În loc să meargă la shopping, ţin pumnii pentru “ai noştri”. Tot în campionate, Bianca se reîntâlneşte cu prietenii din alte ţări, cu care de multe ori împarte aceeaşi scenă, aceleaşi emoţii, iar după concurs, regrete ale despărţirii şi speranţa unei noi reîntâlniri. 

Definiţia succesului pentru Bianca este similară cu perfecţionarea mişcărilor de dans. La început mişcările sunt grele şi necesită multă muncă, apoi, când i se pare că le-a învăţat, vin altele care sunt şi mai grele decât precedentele şi care necesită la fel de mult efort… şi tot aşa până la perfecţiune.   

Să nu credeţi că nu are eşecuri. Dar a învăţat să le depăşească cu fruntea ridicată. Fiecare medalie înmânată colegilor, înseamnă un pic de vină, o oră în plus petrecută în sala de repetiţii, mai multă dăruire, dar mai înseamnă şi bucurie pentru succesul colegilor de echipă.

Cântă la fel de bine, precum dansează, deşi o face mai mult pentru plăcere, decât pentru trofee. Scena de la Ring

 Star este cea care o găzduieşte atunci când Bianca vrea să cânte. Pentru asta găseşte săptămânal câte două ore pentru canto şi pian. Îşi alege singură cântecele. Hituri, dar care o caracterizează, gen “Roar” de Katy Perry sau “Ai puterea în mâna ta” - două piese despre curaj, forţă şi insistenţă.

Odată cu primele ieşiri în scenă, au părut şi primele contacte cu jurnaliştii, or asta în percepţia Biancăi impune o dicţie impecabilă şi o vorbire cursivă. Astfel, acum un an, Bianca a mai pus o bifă – orele de dicţie, în orarul şi aşa supraîncărcat. Dezvoltarea personală multilaterală a devenit pentru ea o hrană spirituală. De aceea, rezultatele nu au întârziat să apară. În discuţia cu jurnaliştii, prietenii, familia, Bianca se simte la fel de liberă şi descătuşată, ca şi pe scenă, atunci când cântă sau dansează.  

Un copil care iubeşte perfecţiunea, precum e Bianca, nu poate să aibă decât zece pe linie, la toate materiile şcolare, să fie premiantă a olimpiadelor municipale la obiecte precum limba română şi matematica. Le reuşeşte pe toate datorită faptului că este extrem de bine organizată. Atunci când are un minut liber în timpul antrenamentelor, se aşează să îşi facă temele pe acasă. Weekend-urile le petrece în mare parte deasupra manualelor. Nu regretă faptul că nu are timp liber. De fapt, nu are timp nici măcar de regrete. O aşteaptă atâtea competiţii, trofee şi concursuri şcolare care trebuiesc câştigate...

Bianca nu era cea care este astăzi, dacă nu avea suportul părinţilor. Şi nu e vorba doar de partea financiară, ci şi de cea spirituală. De dragul ei, mama şi tata au renunţat la pasiuni şi plăceri, cum ar fi lectura unei cărţi bune, la orele de sport, la shopping, la manichiură. Bianca ştie, înţelege şi încearcă să nu îi dezamăgească. Iar acest fapt, i-a reuşit până acum de minune.