NU-ul categoric spus copiilor şi consecinţele lui!

Am discutat cu psihologul Dorina Brânză, pentru a realiza un interviu amplu la tema „Nu-ul categoric, spus copiilor şi consecinţele lui!” O temă actuală şi interesantă, discutată şi în cadrul unei ediţii ale „Şezătorii Mamelor”.

Se vehiculează mult la această temă, iar părerile sunt mereu împărţite…

A spune  nu  celor mici este o acţiune considerată firească şi necesară pentru a le modela în sens pozitiv comportamentul, această interdicţie ţintind un scop foarte clar – auto-disciplina. Să spui nu unui copil este important, însă nu suficient: scopul este de a-l învăţa pe copil să se oprească singur. Setarea limitelor comportamentale, învăţarea controlului dorinţelor şi impulsurilor este un proces care se învaţă pe parcursul întregii vieţi. Un copil care recunoaşte şi acţionează în propriile limite este deja un copil securizat. De cealaltă parte, un copil care nu se poate opri singur este foarte probabil să devină anxios, pretenţios, avid ca cineva să-i spună ,,stop”. Fiecare părinte e liber să aleagă modalitatea în care îşi creşte şi educă copilul său, important ca aceasta să nu dăuneze,  dar să încurajeze dezvoltarea  lui armonioasă.

Unii psihologi sunt de părere că e bine să spunem un nu categoric, alţii, dimpotrivă, zic că mai bine să îl evităm, înlocuindu-l cu alte argumente. Dumneavoastră ce părere aveţi?

Evitarea nu este o soluţie când e vorba de educaţia  copilului, e bine să argumentăm nu-ul categoric, să-i spunem copilului de ce nu e bine să facă anumite lucruri, să-i  vorbim: ,,Îmi pare rău,  trebuie să te opresc eu până când te vei putea opri singur”.  Când un părinte spune  nu, deseori copilul vrea să ştie dacă trebuie să-l ia în serios, iar un nu ,,slab”, neargumentat îl va invita pe copil  să mai încerce o dată. Autoritatea parentală recunoscută de copil organizează viaţa psihică a acestuia, îi pavează drumul pentru o integrare uşoară în mediul social.

Dacă mama este pusă în situaţia de a-i interzice ceva copilului, care ar trebui să fie tonul – dur  sau moale?

Şi nouă maturilor ne place liniştea şi calmul, chiar dacă este vorba de un refuz sau o interdicţie. Cei mici sunt foarte receptivi la felul în care le vorbim, la tonalitatea vocii. O  voce încărcată cu multe afecte negative va debusola copilul, îi va transmite că nici tu ca părinte nu te poţi controla. Pentru un copil mic ,,baia afectivă” în care este scăldat de mama este  esenţială pentru interacţiunile  interpersonale ulterioare. Un nu categoric trebuie să fie unul consecvent. Atitudinea calmă şi consecvenţa nu sunt întotdeauna la îndemâna părinţilor, dar sunt ţeluri importante şi duc la multă satisfacţie pentru copil şi părinte. Un copil astfel disciplinat îşi priveşte părintele cu recunoştinţă, ca şi când ar spune: ”este atât de bine că cineva ştie cum să mă oprească”.

În ce situaţii, de obicei, pot apărea conflicte ce duc la interdicţii?

Unii părinţi vor fi urmăriţi de ,,fantoma” propriei copilării, când ei înşişi au avut parte de multe interdicţii, au fost prea sever disciplinaţi şi nu vor să repete aceleaşi întâmplări dureroase cu copiii lor. Aceşti părinţi au nevoie de ajutor pentru a evita repetarea unor experienţe şi totodată pentru a putea satisface nevoia copilului de disciplină. Conflicte apar şi atunci când părinţii nu sunt de comun acord cu modalitatea de educaţie a copiilor, unul fiind permisiv, altul autoritar. Dar şi atunci când după un nu, aparent, ferm spus copilului, fac contrariul, copilul fiind debusolat şi agitat de ceea ce se întâmplă. Pentru a evita conflictele, părinţii ar trebui să fie calmi, afectuoşi, dar şi fermi în interacţiunea cu proprii copii. A fi părinte este o ,,meserie” care nu se învaţă în universităţi. Este cazul când se dobândesc aptitudini şi abilităţi din interacţiunea cu copilul şi din experienţa propriei copilării.

În percepţia copiilor acest “Nu” ajunge să impună frică sau respect?

Este vorba de respect, de capacitatea copilului de a fi integru şi de a comunica cu cei din jur, de a respecta limitele impuse de alţii şi de societatea în care trăieşte, de a avea încredere în forţele  proprii, dar şi în ale părinţilor şi în ceea ce cultivă ei în el.

Care sunt cele mai frecvente greşeli ale părinţilor la acest capitol?

Greşeli sunt multe. Totuşi, cele mai frecvente ţin de neimplicarea maturilor în viaţa copilului. Mulţi părinţi nu reacţionează la nevoia celui mic. Am spus şi mai sus, dar o să repet - greşesc şi atunci când sunt ,,prea indulgenţi”, dar şi când sunt ,,prea stricţi”. Am întâlnit părinţi care nu au un acord comun privind educaţia copilului lor. Imaginaţi-vă ce haos se petrece în capul unui copil, atunci când un părinte este permisiv, iar celălalt nu. Este greşit să fie anulată imediat interdicţia care, la fel, îi va crea celui mic o stare de confuzie. Explicaţia că “eu sunt mare şi le ştiu pe toate, iar tu eşti mic şi trebuie să le respecţi pe toate”, la fel, este una care nu trebuie folosită. Cât priveşte, micile greşeli, acestea sunt inevitabile, însă le putem ,,corecta”  doar recunoscându-le.

Text: Daniela Borodachi