Am devenit şoferiţă de taxi pentru a-mi putea întreţine copiii

Mariana Rotaru este şoferiţă de taxi, are 27 de ani şi o pereche de gemeni adorabili, de opt ani, pe nume Cristian şi Cătălin, pe care apropo, îi creşte de una singură de la vârsta de doi ani.  A prins gustul şofatului acum patru ani, mai ales că tatăl ei a fost toată viaţa şofer de camion, iar doi dintre fraţii ei sunt şoferi de taxi. După ce a schimbat câteva job-uri, dar care nu o satisfăceau din punct de vedere financiar, a acceptat o nouă provocare, pe care i-a întins-o viaţa, devenind şoferiţă de taxi. Nu au speriat-o riscurile meseriei, atât timp cât banii pe care îi câştigă, o ajută să-şi întreţină copii. Şi dacă iniţial nu cunoştea la perfecţie oraşul, acum îţi spune cu ochii închişi orice stradelă de care nici nu bănuiai că există. Deşi, lucrează câte 12 ore în zi, Mariana reuşeşte să îşi facă cu plăcere munca, şi încelaşi timp să fie alături de copiii săi. Cum? Am aflat de la ea, după ce i-am urmărit programul unei zile.

Mă ridic din pat zilnic la ora şase dimineaţa, astfel ca până se trezesc copiii să le reuşesc pe toate. Aici intră inclusiv menajul şi chiar pregătirea bucatelor pentru întreaga zi. La ora şapte se trezesc băieţii. Sunt disciplinaţi ca la armată. Nu le ia mult să se spele şi să se îmbrace. Ei ştiu că mama e una, iar ei sunt doi.

La ora opt suntem toţi trei în drum. Ei spre şcoală, eu spre serviciu. Sunt mândră de ei pentru că, deşi le acord timp insuficient (după părerea mea) sunt printre primii în clasă.

Aşadar, ziua mea de muncă începe de îndată ce îi las după poartă şcolii. Primul client de azi a fost o fetiţă de vreo 13 ani pe care am dus-o din sectorul Botanica la Ciocana. De obicei, primele mele comenzi sunt anume spre Ciocana, pentru ca să economisesc timp şi bani.

Merg repede pe la Oficiu, unde trec  comisia medicală obligatorie. De la Ciocana, am luat o doamnă, pe care am dus-o în Centru, după care am luat un domn. Astfel că pe la orele 11.00 aveam deja şase clienţi la activ. Ultimul a fost un bărbat pe care l-am lăsat pe strada Costiujeni. De ce pomenesc anume de el, pentru că îmi aminteşte de primul meu pasager.

Cred că nu voi şoca pe nimeni dacă voi spune că în Chişinău se circulă altfel decât în ţările... civilizate. Recunosc că mă enervez, la fel ca şi majoritatea şoferilor care îşi petrec 12 ore în trafic. Şi da, fiind la volanul unei maşini de taxi sunt claxonată, dar mai mult de doamne. Solidaritate feminină, ce mai! Se întâmplă foarte rar să încalc, dar în limita bunului simţ, astfel ca să nu creez obstacole celor din jur.

Până la orele amiezii încă cinci pasageri au fost lăsaţi la destinaţie, graţie comenzilor primite prin telefon. Apropo, azi am descoperit o stradelă nouă. Îi spune Aşhabad şi se află undeva între străzile Munceşti şi Cetatea Albă.

Pe la orele 17.00 pornesc, ca de obicei, la şcoală pentru a-mi lua năzdrăvanii. Este partea zilei care şoferilor le displace cel mai mult - ambuteiaje şi nervi pierduţi în trafic. Eu, însă, încerc să găsesc partea frumoasă a lucrurilor. Cât timp aşteptăm, discut cu ei, îi întreb cum le-a decurs ziua, ce au învăţat nou, ce note au primit şi ce năzbâtii au făcut? Tot răul e spre bine cum s-ar spune.

Ora 17.30. e ora mesei în familia noastră. Copiii i-au cina, iar eu combin prânzul cu cina, pentru că nu întotdeauna reuşesc să vin la amiază, ca să îmbuc ceva.  

Până la pe la opt seara, sunt cu copiii mei. Îi ajut să îşi facă lecţiile, mai trebăluim prin casă. Apoi merg din nou la serviciu, încă pentru trei ore. Cătălin cu Cristian rămân singuri acasă, până pe la orele 11 seara. Azi, am avut încă şapte pasageri.

De obicei, în drum spre casă fac totalurile pentru ziua care a trecut. Spre exemplu azi am avut 21 de pasageri, unul dintre care e printre cei permanenţi. Pe unii i-am memorizat, în special pe cei cu care am reuşit să schimb câteva cuvinte. Alţii m-au amuzat cu istoriile lor, de obicei, legate de locul unde urmau să ajungă, dar sunt şi dintre cei care m-au întristat, pentru că destinaţia lor finală era Spitalul Oncologic, sau Servicii Funerare.

Revin acasă după orele 11 noaptea, oră la care îmi găsesc deja copiii dormind. Dacă nu sunt foarte extenuată, mai trebăluiesc prin casă încă una – două ore, pentru a finisa treburile pe care nu le-am reuşit pe parcursul zilei. După care fug la somn. Mâine e o nouă zi, şi o nouă provocare.